„Eram atât de introvertită încât îmi era rușine să cer și o pâine la magazin”

Andreea are 16 ani și e elevă la Colegiul Național „Garabet Ibrăileanu” din Iași. Viața ei, între mama plecată la muncă în Grecia și tatăl critic și agresiv din țară, e povestea-emblemă a unui copil intrat în malaxorul social în urma separării de părinte


În aprilie 2015, Judecătoria a hotărât că Andreea va continua să rămână cu mama sa. „știam că așa va fi. O colegă a trecut și ea prin asta și mi-a povestit. Părinții pot să se certe cât vor la tribunal, dar copilul decide cu cine vrea să rămână.” În vara lui 2014 începuse procesul. „Tata a cerut custodia și-a acuzat-o pe mama că m-a abandonat la el.”

De la 12 ani, Andreea și-a petrecut verile în insula Kos din Grecia. Acolo se află restaurantul pe care-l administrează Ionela, mama sa. „Am petrecut mereu Sărbătorile împreună. Vara mergeam la ea și toamna se întorcea cu mine, pentru o vreme, ca să nu fiu singură la începutul anului școlar.”

Mama plecată în Grecia, rămasă cinci ani cu tata

Andreea are 16 ani și învață la Colegiul Național „Garabet Ibrăileanu”, din Iași. Îți vorbește calm, hotărât și deschis, privindu-te-n ochi. Era în clasa a patra când Ionela, mama ei, a plecat pentru prima dată din țară, ca să lucreze o vară în Anglia. Se despărțise de tatăl Andreei cu un an înainte. În vara aceea, a stat cu bunica ei, care locuiește în același bloc. „Aveam patru perechi de bunici în bloc. Totul era bine”, își amintește.

Apoi, când a trecut în clasa a șasea, Ionela a plecat spre Grecia, în insula Kos, să lucreze la un restaurant. De data asta, pentru o perioadă nedeterminată. „Seamănă cu un delfin. E o insulă mică, pentru excursii în familie”, îți explică Andreea. „Fiindcă mama e extraordinar de deșteaptă și se pricepe să facă bine orice ar face, George, proprietarul, i-a lăsat tot restaurantul pe mână.” De atunci și până în primăvara lui 2015, timp de vreo patru, cinci ani, Andreea a locuit cu tatăl său.

Mai puțin verile, pe care le-a petrecut în Grecia, Sărbătorile și începuturile de an școlar, când se întorcea mama. „E greu să plece de acolo, fiindcă a ajuns să aibă o mulțime de responsabilități. Mai vine de Sărbători sau mai stă, din când în când, cîte o lună jumătate, două, în țară. Dar lucrurile nu merg în absența ei. Ea știe cum să se poarte cu turiștii. Cunoaște șase limbi străine.” Fata blondă, cu părul lung și cu unghii negre începe să enumere limbile pe care le stăpânește Ionela, începând cu cele pe care le cunoaște la nivel avansat și sfârșind cu cele în care poate să poarte conversații: „franceză, italiană, spaniolă, greacă, apoi rusă și germană.”

„Vreau să cunosc totul despre viață”

Andreea vrea să învețe pe dinafară mai întâi engleza și spaniola, apoi italiana și franceza, apoi germana și japoneza. „Vreau să știu tot! Absolut tot! Să citesc cât mai mult și să aflu, măcar câte ceva, despre orice. Vreau să știu cum funcționează motorul mașinii, de exemplu, să pot să-l și repar”. Într-o noapte petrecută pe insula Kos, Andreea a condus pe un drum de țară, pentru prima dată.

Dacă o întrebi de unde îi vine foamea asta de-a cunoaște „tot”, cade pe gânduri. și-a repetat deja că „dacă alergi după doi iepuri deodată, nu prinzi niciunul. știu că trebuie să o iau pe rând. Problema mea e că n-am răbdare. Vreau să cunosc totul, dar când încep să învăț ceva, îmi pierd interesul foarte repede. Sunt leneșă”, îți spune, ocolind răspunsul. Acum, că e-n clasa a XI-a, simte că interesele ei răspândite într-o mie de zări n-au să-i facă viața mai simplă. „știi cum e să ai o mulțime de pasiuni, dar niciuna suficient de puternică încât să renunți la celelalte pentru ea? Nu cred că voi putea să fac ceva care să-mi ceară dedicație totală. N-aș putea trăi ocupându-mă de un singur lucru.”

„E obligatoriu să învăț să cânt la pian”

Când se întoarce mama în țară, Andreea locuiește într-un apartament cu mobilă din lemn sculptat, cu o oglindă mare, prinsă într-o ramă grea, tot din lemn masiv, sculptat în același stil. Are și un pian „vechi de peste 100 de ani, de la bunica. E obligatoriu să învăț să cânt la pian. și la chitară.” Ar fi ușor să treci cu vederea peste nehotărârea unui adolescent. La vârsta asta, e firesc să nu știe ce vrea de la viață, să-l atragă orice și nimic.

Numai că Andreea nu se poartă ca orice adolescent. Până în vara dintre a șaptea și a opta era prea timidă ca să ceară o pâine, de la alimentară. „Nu puteam comunica aproape cu nimeni. Eram atât de închisă în mine, încât nu puteam să vorbesc nici măcar cu vânzătoarea de la magazin, să-i cer o pâine, fiindcă îmi era rușine. La propriu. Am început să mă schimb când am hotărît să nu-mi mai pese de ce spune tata. Nu eram copilul ăla prost, care nu știe ce se întâmplă în jurul lui, așa cum mă trata dânsul”.

„Tata se enerva de la orice”

Mult timp după ce s-a mutat cu el, în clasa a șasea, și-a ținut hainele aranjate pe rafturi, pregătite să fie repede aruncate într-o valiză. „Le împătuream și le așezam pe straturi „“ ce nu-mi trebuia neapărat era la baza raftului, iar hainele de care-aș fi avut nevoie stăteau deasupra. Eram mereu pregătită să plec.”

Tatăl ei e genul de persoană, îți spune, care nu te ascultă. E un om bun, dar care nu poate accepta că n-ar avea dreptate și care nu se întinde la discuții. Iar ca să aibă dreptate, vorbește peste tine, răstălmăcește realitatea și are ultimul cuvânt fiindcă nu mai știi ce să-i spui sau fiindcă pleacă înainte să-ți găsești cuvintele. „Nu era ceva anume care să-l facă agresiv. Pur și simplu, se enerva de la orice. Dacă îmi făceam temele, de exemplu, se lua de mine că nu am scris o literă caligrafic. Sau voia să mă asculte. Se răstea la mine: «Èši-ai făcut temele?». Îi ziceam că da, îmi smulgea caietul și țipa la mine dacă nu reproduceam din memorie exact așa cum scrisesem în caiet. În felul lui, voia să mă ajute, să aibă grijă de mine, dar m-a făcut să mă închid tot mai mult. știu că pe vremea lor era altfel și nu voia să-mi facă rău. Așa știa el să se poarte”, îți explică Andreea.

„M-a tras de păr, dar asta nu înseamnă că mă snopea în bătaie”

Într-o sâmbătă, tatăl ei și Anca, femeia cu care urma să se căsătorească, plănuiau să meargă la cumpărături. „Vreau să merg cu voi!”, i-a zis Andreea. „Nu! Tu rămâi acasă!”. Anca însă nu vedea nimic rău în plimbarea asta, în trei, așa că după cîteva insistențe, s-a răzgândit. „Dacă nu vrei să mă iei, nu mai vreau nici eu să merg. Asta e!”. E una dintre lecțiile subtile pe care copiii obișnuiesc să le dea părinților, cerîndu-le să-și asume responsabilitatea pentru consecințele comportamentelor prin care îi fac să se simtă respinși, răniți sau umiliți.

„Ba mergi!”, i-a răspuns el, fără să se gândească prea mult, și a luat-o de plete purtând-o după dînsul, spre ieșire. „Asta nu înseamnă că era superviolent. Nu mă snopea în bătaie”, îți spune Andreea. știe că există o diferență între ciomăgelile pe care le încasează unii copii, de ajung în spital, și practicile parentale agresive. știe că „pe vremuri” era acceptat, cum nici acum nu este încă o ciudățenie, să tragi de păr un copil, să-l smucești, să-i tragi o palmă ori să-l dai cu capul de ceva. E o agresivitate constantă, la care sunt încă expuși o mulțime de copii. Cum metabolizează fiecare dintre ei violența din viața lor diferă de la caz la caz. 

Uneori, violența se perpetuează, ca un comportament firesc, ca și cum ar fi „normal” să se manifeste. Alteori creează pur și simplu frustrări care hrănesc, la rândul lor, rezervoare de irascibilitate. Andreea știe că, la rândul ei, are un nivel ridicat de agresivitate. „Oare de unde?”. Glumește că „acum nu mă mai doare deloc dacă mă trage cineva de păr.” Încearcă să-și țină în frâu agresivitatea prin exercițiul recurent de-a se pune în locul celor cu care vorbește, străduindu-se să-i înțeleagă.

N-a discutat de prea multe ori cu tatăl ei, să-i explice că agresivitatea n-o întărește, ci dimpotrivă. Până acum cîteva zile, nu mai vorbise cu el de luni bune, de când începuse procesul în care o acuzase pe Ionela că și-ar fi abandonat copilul la el. „Cred că voia să aibă grijă de mine. În felul lui, mă iubește, doar că e foarte critic. Se răstește la mine pentru orice. Fie nu-i place cum m-am îmbrăcat, fie nu-i plac unghiile, fie găsește mereu ceva de criticat. Așa comunică el. și acum, când ne-am văzut, s-a uitat la mine cumva, disprețuitor și mi-a zis «ce, ți-ai luat centura la karate?!»”. Andreea își îngroașă vocea, își ridică sprâncenele și mimează o față sarcastică. „Era ca și cum mi-ar fi zis «Ce, vrei să te dai mare că ai centura?», deși eu nu pomenisem nimic despre asta.” Se aflau la înmormântarea bunicii Andreei.

„Îmi smulgea telefonul și nu mă lăsa să vorbesc cu mama”

Acum un an și jumătate a început să meargă la cursuri de karate. „Mă ajută să mă autodisciplinez”, îți spune. A început cu capoeira, arte mațiale braziliene, care îmbină dansul, mișcările acrobatice și muzica. Ar fi trebuit să meargă de două ori pe săptămână. Cum în ziua de joi cursurile se desfășurau seara, iar la ora opt Andreea trebuia să ajungă în casă, înainte să se întunece, tatăl său a hotărât că va merge numai o dată la șapte zile. „Decât așa, pe jumătate, mai bine deloc”, și-a zis Andreea. Apoi a început antrenamentele de karate, la sugestia unui prieten de familie. Tocmai a obținut prima centură, portocalie.

Nu-ți trebuie mult ca să-ți dai seama că nu i-a fost vreodată cultivată stima de sine din exterior, ci dimpotrivă. Hotărârea aceea, din vara dintre clasa a șaptea și a opta, a însemnat momentul în care-a decis să se respecte pe ea însăși, indiferent de ceea ce-i transmiteau oamenii apropiați. A respins etichetele care vedea limpede că nu i se potrivesc și-a evitat să urască ori să se privească precum pe o victimă.

„Înțelegeam foarte bine de ce trebuie să locuiesc cu tata. N-o învinovățeam pe mama pentru asta. Vorbeam zilnic cu ea, dar nu-i spuneam prea multe despre el. Oricum, nici nu mă lăsa”, își amintește Andreea. Uneori, dacă se întâmpla ca Ionela să sune taman după ce se consumase o ceartă, „tata îmi smulgea telefonul din mână și nu mă lăsa să vorbesc. Dacă răspundea el, îi zicea mamei că nu pot vorbi, chiar dacă eram acolo, lîngă el. Odată a reușit să-mi îndoaie Samsung-ul. Era un telefon cu touch-screen. Mi l-a luat și, cu amândouă mâinile, a reușit să-l îndoaie.” Zâmbește.

„Am hotărât că nu sunt copilul mic și prost”

În orice ghid despre violența domestică scrie cu litere îngroșate că încercarea de-a împiedica pe cineva să comunice cu prietenii sau cu persoanele dragi din familie este o formă de abuz emoțional care poate lăsa urme adînci, fiindcă sporește sentimentele de neputință și izolare. Oamenii care trec prin astfel de experiențe ajung adesea să aibă o imagine negativă despre ei înșiși, să dezvolte tulburări de anxietate sau să cultive relații toxice pentru ei ori să aibă probleme de încredere fie în ei înșiși, fie în ceilalți.

Își închipuie deseori că ceea ce li se întâmplă e rușinos, de neîmpărtășit și se retrag într-o cochilie în care se amplifică neputința și izolarea. E o încercare prin care trec majoritatea copiilor, într-o formă sau alta, atunci când părinții n-au răbdare să exploreze alături de ei primele relații de prietenie și aleg, în schimb, să interzică întâlnirile care par a fi de rău augur. Înainte de clasa a opta, când Andreea a hotărât că nu e „copilul mic și prost”, a început să se deschidă spre ceilalți. „La început, îmi era, într-un fel, rușine să vorbesc despre cum se poartă tata. După aceea mi-am dat seama că eu nu sunt el. Nu eu mă comport așa.”Â 

„Am învățat să gîndesc pragmatic, direct”

și-a dat seama repede că problemele despre care nimeni nu pare să vorbească nu sunt, neapărat, și rarîntâlnite, ci dimpotrivă. „În clasă la mine suntem 34 de copii. șapte sau 10 dintre noi au părinții plecați în străinătate, dar aproape toți trăim doar cu unul dintre părinți.”

Crede că dacă adolescența și copilăria ei ar fi încăput în idealul vieții de familie, cu părinți fericiți și relații armonioase, nici ea n-ar fi cine este astăzi. Poate să rezolve probleme de logică instantaneu și „pur și simplu știu răspunsurile, cîteodată”. Îți povestește, de pildă, că s-a uitat pe Discovery la un documentar despre trucuri de magie și-a știut imediat cum sunt făcute multe dintre ele. Alteori, cineva i-a dat o problemă pe care n-o rezolvase nimeni, iar ea a răspuns corect „fără să mă gîndesc. Pur și simplu, îmi vin răspunsurile. Nu trebuie să analizez. Gândesc direct într-un anumit fel. Nu știu cum să explic”.

Intuiția asta și-a dezvoltat-o trăind alături de tatăl ei, antrenându-și atenția pentru detalii. „Cred că eu îl cunosc cel mai bine pe tata. știu întotdeauna cum o să reacționeze sau ce-o să facă în continuare. Probabil că tot din cauza lui am și chestia asta, că vreau să știu tot. Vreau «să pot». El îmi zicea mereu că nu-s în stare și acum, dacă cineva îmi spune că nu pot să fac ceva, mă dau peste cap să-i arăt că nu-i așa. «Serios?! Las”™ că-ți arăt!»”. Obișnuia să deseneze, să facă origami sau „orice altceva, ca să vadă că am o activitate și să mă lase în pace”, își amintește.

Când pasiunile și interesele slujesc ca forme de evitare a realității, oamenii ajung să ghicească în orice domeniu de cunoaștere potențialul de-a trăi simbolic „în altă parte” decât acolo unde se află și „altfel” decât o fac zi de zi. Cu greu ar crede cineva că într-adevăr lenea o împiedică pe Andreea să se focalizeze pe o singură direcție. Atâta doar că nu și-a descoperit pasiunile așezat, prin experimentare, ci în fugă, căutând ieșiri. Pare c-ar vrea să iasă prin o mie de uși deodată.

„N-am întâlnit niciodată oameni cu care să n-am ce vorbi”

„Copiii care trăiesc în familii «normale», ca să spun așa, se maturizează mai lent. Nu știu exact cum să explic”. Andreea face o pauză să-și caute cuvintele. „Nu-mi pare rău că a trebuit să înțeleg o mulțime de lucruri la o vârstă la care, de obicei, nu-ți pui prea multe probleme. Asta m-a maturizat și dacă lucrurile s-ar fi întâmplat altfel, n-aș fi cine sunt azi.”

Te poți gândi că obișnuința ei de-a despica firul în patru și de-a înțelege situații de viață care nu intră, în mod convențional, în orizontul de cunoaștere al unui copil o va însingura. Că va găsi anevoie oameni cu care s-ajungă în rezonanță. „Curios, dar n-am întâlnit niciodată oameni cu care să n-am ce vorbi. Chiar dacă la prima vedere îmi păreau a fi superficiali, când îi cunoșteam mai bine, aflam că au motivele lor ca să se comporte într-un anumit fel și, de fapt, nu sunt superficiali”, îți răspunde Andreea. Exercițiul de empatie prin care își ține sub control propriile tendințe agresive pare să-i întoarcă investiția și s-o păzească de cinism.

„Maturizarea precoce are două tăișuri”

Un sociolog care a analizat fenomenul migrației ca să-și răspundă propriilor întrebări despre ce se întâmplă când copilăria iese din tiparele obișnuite, ar avea însă păreri împărțite despre această maturizare rapidă.

„De obicei, obosim. Maturizarea asta îndepărtează din scenariul copilăriei destul de multe evenimente. Se poate întâmpla lesne să ajungă cineva la 25 de ani sau chiar mai devreme și să nu mai poată să-și asume responsabilitățile de om matur, fiindcă a început să fie matur prea devreme. Am lucrat o vreme în asistență socială și știu multe cazuri în care, de exemplu, copiii care începuseră să lucreze la o vârstă fragedă la maturitate au ajuns să fure sau să aibă o viață dezechilibrată, fiindcă, la un moment dat, pur și simplu au obosit să mai facă eforturi și au vrut să-și schimbe viața. Nu zic că asta se întâmplă de obicei, dar maturizarea precoce poate să aibă două tăișuri”, explică Cristina Cormoș, lector la Universitatea „ștefan cel Mare” din Suceava. În urmă cu trei luni, Cristina a publicat un studiu amănunțit despre schimbările identitare în lumea migrației.

Colega care i-a fotografiat vânătăile

Deocamdată, Andreea nu se îngrijorează că va obosi să tot înțeleagă ce se întâmplă cu viața ei. Se grăbește să-ți povestească despre prietena ei, Mădălina, cu care râde mult. E colega care i-a fotografiat vânătăile de pe braț și de pe gât, într-una din zilele de școală. Spiritul de arhivar al Mădălinei a făcut ca Andreea să nu trebuiască să-i explice prea detaliat judecătorului de ce vrea să rămână în continuare în tutela mamei sale, în ciuda distanței geografice care le desparte uneori. Crede că prin prietena ei își va păstra contactul cu tot ce înseamnă copilăria.

„Când ne întâlnim, ne prostim și râdem încontinuu. De exemplu, eu merg în fiecare an la slujba din noaptea de 24 decembrie. Anul ăsta, mama era obosită și s-a culcat. Puteam să merg dacă aș fi fost însoțită. Am întrebat-o pe Mădălina, ea nu știa dacă poate și am lăsat-o baltă. Pe la ora unu, Mădălina mi-a zis să cobor în fața blocului. Credeam că vrea să vorbim și am coborât așa, în haine de casă, cu un polar imens pe mine. Voia să mergem la slujbă, așa că am ajuns pe bulevard arătând ca un boschetar. Am făcut glume tot drumul. Slujba se terminase și am râs o grămadă, făcând fotografii cu «fețe idioate»”, îți povestește Andreea și-ți arată imaginile cu ochi încrucișați, fețe nostime și zâmbete cât toată fața.

„Mă enervez când îmi spune că stau toată ziua la oglindă”

Ca orice adolescent, Andreea are nevoie de încredere și nu de control. Spre deosebire de alți adolescenți, simte c-a dovedit deja că merită capitalul de încredere. De fapt, asta e panta alunecoasă pe care majoritatea copiilor ca ea își capătă fracturile emoționale. Fiindcă au alte nevoi și trec prin alte provocări decât își închipuie, îndeobște, adulții.

Cei din jur încearcă adesea să-i protejeze de pericole care nu îi pândesc. Îi suspectează de comportamente pe care nu le practică. Pe scurt, îi așază într-un tipar care nu li se potrivește și pe care adolescenții ca Andreea îl simt ca pe-un pat al lui Procust din care se ridică anevoie, după alte exerciții și eforturi de înțelegere.

„Mama e o persoană extraordinar de deșteaptă. A fost mereu o studentă excepțională și-a terminat facultatea cu zece pe linie. Serios, e cea mai deșteaptă persoană pe care-o cunosc! Dar uneori are tendința să se poarte cu mine de parcă nu m-ar cunoaște.”

După o scurtă pauză, Andreea îți explică de ce un om extraordinar de deștept poate să nu înțeleagă lucruri evidente. „Mă enervez, de exemplu, când îmi spune că stau toată ziua să mă uit în oglindă și că mă interesează doar să flecăresc cu fetele. Fiindcă nu este adevărat. Îmi vine să-i spun:«Serios?! Asta crezi despre mine? Asta crezi că am devenit „“ un copil superficial care n-are nicio altă grijă decât să-și piardă timpul?». Mă enervează că se poartă, uneori, cu mine de parcă nu m-ar cunoaște. Încerc să o înțeleg. Când apar perioade mai stresante, cu mai multe griji și mai multe frustrări, spunem lucruri pe care nu le credem, cu adevărat, ca să ne descărcăm. Dar tot mă înfurie că poate să gândească asta despre mine. E ca și cum n-ar ști pe cine a crescut. Ea a trăit totuși în perioada comunistă. Nu-i reproșez că gândește așa, chiar dacă mă mai înfurii.”

„De ce mama o crede pe vecină, nu pe mine?”

Dacă o întrebi ce înseamnă să gândești „ca în perioada comunistă”, Andreea își ridică privirea și fixează pentru câteva momente un punct în gol. Își caută din nou cuvintele. „Nu vede lucrurile dintr-o perspectivă filosofică. Gândește, cumva, teoretic, din cărți. Nu știu cum să spun!”.

Respiră adânc, după care explică în continuare: „De exemplu, în cele cîteva luni în care am locuit singură, după proces, fiindcă vecina de deasupra i-a spus că în casă e un dezastru total, a crezut-o pe ea, și nu pe mine. Înțeleg – cuvântul unui adult are mai multă greutate decât cuvântul unui copil. Teoretic, dacă lași un copil singur, te aștepți să nu aibă grijă de casă și să facă prostii. Așa ai învățat că se întâmplă.”

Trecuse puțin timp de la procesul în urma căruia Andreea ajunsese să locuiască singură. N-a dat niciodată petreceri. O singură dată, au ajuns să se adune cinci colegi, care au vizitat-o, pe rând, într-o zi. Într-o seară trebuia să gătească. „Pentru ora de matematică. Trebuia să exemplificăm o problemă”. A copt fursecuri și când a terminat era obosită. „Cred că atunci a fost singura dată când am lăsat dezordine, dar numai până a doua zi. Degeaba i-am arătat mamei, prin Skype, cum arată totul în casă, că nu m-a crezut. Mi-a spus că am făcut curat «special»”.

„O sală cu un perete alb și un dormitor întunecat, cu draperii grele”

Andreea își imaginează cum o să arate casa ei. „O să fie o sală mare, unde unul dintre pereți va fi perfect alb, iar celălalt, acoperit de oglindă. Acolo se vor juca cei doi copii ai mei, fiindcă voi avea un băiețel și o fetiță. Vor putea să deseneze pe perete, să exerseze la balet sau artele marțiale, acolo vor face tot ce-și doresc. La etaj, vor fi dormitorul meu și cele două camere pentru ei. Dormitorul meu va fi diferit. O să fie întunecat, cu draperii grele și va avea un balcon cu balustradă rotundă, ca acelea din fier forjat. și voi avea scări din lemn!”. O întrebi dacă va locui cu tatăl copiilor ei. „Pe el nu mi l-am imaginat. Bănuiesc c-o să fie pe-acolo”, râde Andreea.

Pe când era în clasa a treia, tatăl ei a ipotecat locuința și a plecat. „A furat sigla companiei la care lucra mama, așa că ea a trebuit să-și dea demisia. De asta a și plecat, fiindcă aveam nevoie de bani, ca să plătim datoria la bancă și să mă crească pe mine. Tata, până la urmă, n-a plătit vreodată pensie alimentară. N-am învinovățit-o niciodată că am rămas în Iași, cu el. Dar aș vrea să nu mă trateze ca și cum aș fi altcineva decât sunt”, îți explică Andreea. Înțelegi. N-ar vrea să fie judecată după norme, reguli și standarde rigide, care o dezindividualizează și nu i se potrivesc. Mai ales, ar vrea să le arate celorlalți că oamenii nu-s toți la fel. Că șabloanele pot să dea greș, că fricile pot fi neîntemeiate.

„Vreau, cumva, să «repar» oamenii”, îți spune și îți trec prin minte, într-o secundă, toate pericolele la care se expun „salvatorii” și „vindecătorii” care, prin natura lor, nu se feresc de problemele altora. „Ca să mă perfecționez în a fi om”, tresare deodată, „de asta vreau să știu totul, de asta vreau să cunosc cât mai multe lucruri.” Peste un an, mama ei va fi terminat de plătit datoria la bancă și se va întoarce în țară fără să-și mai cumpere un bilet de avion dus-întors.

Alte articole recomandate

Trimite un comentariu