” Nu suntem monștri!”

Sașa Ichim, președintele Asociației TRANSform, este printre puținii care au avut curajul să recunoască că este ” un bărbat prins într-un corp de femeie” și luptă pentru ca membrii comunității să nu mai fie discriminați


S-a născut fată, în 1984, pe vremea comuniștilor, dar mereu a simțit că este băiat. Este transsexual, însă în lumea lor, atât de sensibilă și de complicată, nu le place să li se spună așa, ci ” transgenderi” sau, mai pe scurt, ” trans”.  Sașa Ichim, are 32 de ani, a terminat facultatea de inginerie aerospațială și de trei ani conduce grupul de suport pentru persoanele transgenderi. Apoi a înființat Asociația TRANSform.

Are barbă, tatuaje, chiar arată ca un bărbat, cu o voce de adolescent. Sașa nu e numele lui adevărat, cel de botez.  Nici nu vrea să-l dezvăluie și explică de ce: ” Noi, persoanele trans, le spunem acelor nume primite de la părinți «dead name» sau «ghost name», adică sunt nume care nu mai reprezintă nimic pentru noi. Unui transgender nu-i place să i te adresezi pe numele de botez, e o chestiune sensibilă. În plus, ar putea deveni o pârghie pentru cei care nu înțeleg cum e cu noi, și din păcate sunt atât de mulți, să ne rănească, să ne jignească”. Vorbește deschis, sincer, despre viața sa, despre experiențe, inclusiv sexuale, despre cum este să te simți ” captiv într-un corp care nu te reprezintă”.

 

– Sașa, când ți-ai dat seama că ești transgender?

– Încă de când eram prea mic ca să realizez eu ce înseamnă asta. Primele amintiri le am de la 4-5 ani, cînd i-am cerut mamei mele să mă tundă scurt. Aveam o soră mai mare cu un an și ne purta pe amândoi cu părul lung. Mama a fost un pic șocată, dar am insistat și ea s-a conformat. De atunci am început să simt că ceva nu este la fel ca la sora mea, Nu mă simțeam bine în corpul meu de fetiță. Chiar îmi amintesc că pe la 6-7 ani mă amuzam, mă dădeam cu spumă de ras pe față și simulam că mă bărbieream, cu un piepten, cum vedeam că face tata.

 

” Numai bătut purtam rochii!”

– Nu te jucai cu păpuși?

– Nu, aveam un prieten, un băiat, cu care jucam doar fotbal și Țestoasele Ninja. La vârstele acelea fragede, nu conta prea mult, eram acceptat de băieți, eram chiar și căpitan în echipele de fotbal din cartier. Mă jucam cu păpușile doar cu surioara mea mai mică cu doi ani, fiindcă n-o puteam lua la fotbal, voiam s-o protejez.

– Purtai rochii, sau aveai tendința să te îmbraci ca băieții?

– Normal, ca băieții, dar uneori nu aveam ce face. Mai bătut, mai plâns, trebuia să mai pun și cîte o rochie pe mine. Mai ales la țară, unde bunica mă ducea la biserică duminica. Ea știa că trebuie să pun o bluză și o fustă. Eu nu voiam, luam bătaie, până la urmă acceptam, mă împăcasem cu gândul că trebuie să suport două ore și că apoi scăpam.

– Și când au apărut primele probleme.

– Pe la 12-13 ani, când băieții au început să mă respingă, nu mă mai primeau să joc fotbal cu ei. Crescusem, diferențele începuseră să se vadă, dar apăruseră problemele de gen. Erau anii de după Revoluție, lumea nu știa prea multe despre aceste lucruri.

 

” Părinții m-au acceptat, asta a contat enorm”

– Părinții cum au acceptat asta?

– Cînd eram mai mic, ei chiar așa mă și prezentau, eram băiețoiul lor. Veneam mereu cu genunchii juliți de la joacă și ei mă întrebau, în glumă, dacă nu vreau să fac operație de schimbare de sex. Doar despre așa ceva se auzise pe vremea aceea. Eu le spuneam imediat că da, iar ei se amuzau. În timp, sigur că au observat că ceva se petrece cu mine, dar nu discutam serios despre asta, știi cum era pe vremea aceea, erau subiecte tabu. Dar acceptau tacit, îmi dădeau destulă libertate să mă exprim cum simțeam. Abia la 28 de ani am avut curaj să le spun că sunt transgender, că eu mă simt altfel, că sunt băiat.

– Și cum au reacționat?

– Mama a fost stupefiată la început. Mi-a zis că dacă i-aș fi spus asta cu 10 ani mai devreme, mi-ar fi tras o bătaie zdravănă, să-mi iasă prostiile din cap. Dar ușor-ușor a acceptat. O dată, de ziua mea, chiar inainte de prima injecție cu testosteron, chiar mi-a spus că ” ai fi putut să fii o fată foarte frumoasă, dar o să fii un băiat la fel de frumos”. M-a impresionat. Tata a fost marea surpriză. A zis că nu mă judecă, fiindcă nici lui nu-i place să fie judecat. Cred că de la el am moștenit asta, de aceea nu înțeleg ura, discriminarea, modul în care suntem priviți. A fost important că m-au înțeles, că sunt și acum alături de mine. Chiar îmi iau apărarea apărarea în fața prietenilor de familie care mă cunoșteau altfel.

– Până la urmă, ce este un transgender?

– Sunt acei oameni care nu se identifică deloc cu sexul lor biologic. Unii doresc o schimbare în plan fizic, alții nu. Pentru mine nu contează cum m-am născut, ci cum sunt, cum mă văd. Adică un bărbat ca oricare din lumea asta, doar că într-un corp de femeie. Există și fete trans, adică s-au născut băieți, dar simt și sunt femei.

IMG_1038

Prima fată care l-a acceptat i-a schimbat viața

– Cum ai început să ai relații cu alte fete, cu alți băieți?

– Prin clasa a 9-a, identitatea mera de gen era deja clară pentru mine. Normal, am încercat să am relații cu fetele, dar ele nu erau de acord, nu reușeam. Mereu îmi spuneau ” ce păcat că nu ești băiat!”. Dar eu eram băiat! Într-un corp de fată. După atâtea respingeri, am decis să am relații cu băieții. Era perioada pubertății, hormonii începuseră să tropăie, apăruseră curiozitățile, simțeam nevoia să explorez. Am făcut și sex cu băieți, dar rar, sporadic. Îmi plăcea și nu-mi plăcea, dar cert este că eu nu eram acolo în timp ce se întâmpla asta. Mă detașam cumva, mintea mea era în altă parte, de aceea nici nu am amintiri din acea perioadă. Totul până în 2005 cînd m-am îndrăgostit de o fată, care m-a acceptat așa cum eram. Din exterior eram văzut de toți ceilalți ca o fată gay, o lesbiană, dar eu simțeam altfel, pentru că sunt bărbat. A fost o perioadă frumoasă câțiva ani, când ne-am despărțit. Nu ne mai înțelegeam, se întâmplă asta și în relațiile obișnuite. De atunci am înțeles că este posibil să ai o relație cu o fată și fără să ai un corp de băiat.

– Ea era lesbiană?

Nu, dar ea mă vedea ca pe o persoană, ca pe un om, nu mă percepea ca femeie, nici eu nu mă vedeam ca o femeie în relația cu ea. Mă făcea să mă simt că sunt un bărbat ca toți ceilalți. Făcea karate. Lumea mai râdea de noi, ne strigau „lesbienelor” pe stradă. Noi râdeam. Eu încercam s-o apăr, ca un bărbat. Odată a ciupit-o cineva de fund, am vrut să-i dau ăluia un picior, dar mi-a pus o contră groaznică, am căzut, mi-am spart capul. Nu eram bun la bătaie, nu îmi place violența. Se bătea ea și pentru mine. Relația cu ea m-a determinat să înțeleg că nu mai pot să fiu vreodată cu un băiat. Cu băieții aș fi făcut-o forțat, constrâns, fie de ce se întâmpla în jurul meu, fie de ce se întâmpla în mine și de nevoile mele. Atunci mi-am făcut cu adevărat coming out-ul, tranziția. Adică am recunoscut față de mine, apoi față de ceilalți, deschis, că sunt bărbat.

” Pieptiș” un film românesc la Cannes

Directorul executiv al TRANSform este regizorul Patrick Brăila, care este un bărbat trans. El a și realizat filmul ” Pieptiș”, care este chiar povestea sa de viață, cu momentul de coming-out față de mama sa. În film joacă și Maia Morgestern. ” În curând va avea loc premiera. Iar filmul a fost trimis și la Cannes. Avem o întreagă campanie artistică  în jurul acestui film care s-ar putea să devină foarte cunoscut”, a precizat Sașa Ichim.

– Acum ai vreo relație cu vreo fată?

– Momentan nu, dar am mai avut de atunci. Sigur o sa mai întâlnesc pe cineva care să mă accepte așa cum sunt.

– Nu ți-a fost teamă să recunoști public cine ești?

– Ba da, tuturor ne este. Dar am înțeles că miza era mult mai mare, dincolo de teama mea. Vreau să-i ajut pe cei care sunt ca mine, și de aceea am reușit să găsesc puterea să trec peste orice.

– Prietenii din liceu, din facultate, cum au reacționat?

– Când eram colegi, mă percepeau ca pe o fată băiețoasă. Sincer, n-am mai ținut legătura cu ei. Eu m-am schimbat foarte mult fizic, nu m-ar mai recunoaște. Acum două zile m-am întâlnit la o festivitate în Centrul Vechi, cu un fost coleg de la yachting, de exemplu. Nu și-a dat seama cine sunt. Mi-a fost greu să mă duc, să-i spun că sunt eu, Sașa, să-i explic. Am renunțat, am lăsat lucrurile așa.

 

Testosteronul, tratament pe viață

– La serviciu n-ai avut probleme?

– Am lucrat o vreme la Hewlett Packard, în echipa de business support. Tot îi auzeam pe colegi că șușotesc, îi vedem că discută pe la colțuri. Normal, erau curioși. Atunci i-am strâns pe toți laolaltă și în trei minute le-am explicat cum stau lucrurile cu mine. Au înțeles, au fost receptivi, m-au susținut. Mai greu a fost când s-a închis acolo, un timp n-am putut să-mi găsesc de lucru. Eram supracalificat, dar când venea vorba despre documente, trebuia să le spun oamenilor cum sunt și nimeni nu mai revenea pentru angajare. Acum lucrez la ArtCuB, proiectul Primăriei pentru ca în 2021 Bucureștiul să devină capitala culturală a Europei. Nici aici nu am nici un fel de probleme cu colegii.

– Înțeleg că ai început un tratament cu testosteron.

– Da, din 2013. Se numește terapie de substituție hormonală. Nu se face oricum, ci sub îndrumarea unui endocrinolog. Am început cu o injecție la două săptămâni, acum fac una la trei săptămâni. Un tratament care va dura toată viața. Din păcate nu avem specialiști prea mulți în acest domeniu trans. Nu știam despre lucrurile astea, am aflat tîrziu, am pierdut 10 ani până am început să fac tratamentul.

– Tu ai vrut deci să faci și corecții fizice.

Da, am vrut să și arăt ca un bărbat, nu doar să simt ca unul. De aceea am reușit să fac și masectomia, operația de îndepărtare a sânilor. Nu e la fel ca la femeile care fac asta fiindcă au cancer. Am făcut-o la un medic din Chișinău, pentru că la noi nu am auzit de vreun chuirurg specialist în masectomie masculină. Nici cel de la Chișinău nu avea mare experiență, am fost doar al 9-lea său caz de transgender, dar totul a ieșit foarte bine. Văzusem în prealabil ce făcuse, am simțit că vrea să ajute, mi-a dat încredere.

” Vreau să fiu tată!”

Pentru Sașa Ichim, dorința de deveni tată este și mai puternică de când una dintre surorile sale a născut: ” Am un nepoțel de 4 luni, sunt mort după el, îl iubesc ca pe ochii din cap. Iubesc copii și n-am să renunț niciodată la ideea de a fi tătic într-o zi”. Ar putea apela la inseminarea artificială, ar putea naște chiar el copilul, dar Sașa nu-și dorește acest lucru. ” Am tot ce trebuie, aș putea să rămîn însărcinat, dar nu vreau asta. Am organele reproductive necesare, dar nu le vreau, vreau să scap de ele, nu sunt ale mele. Aș putea apela la o mamă surogat, să mi se recolteze mie ovule. Dar este foarte costisitor și mi-e teamă, tot din cauza legislației. Dacă, după ce am copilul, vine cineva să spună că nu e în regulă, și mi-l ia?! Dacă adopt unul, cine îmi garantează că nu s-ar întâmpla la fel. Într-o zi voi avea un copil, voi fi tată, dar deocamdată mai aștept. Îmi pun mari speranțe în copii, în tineri, că ei vor putea să schimbe lucrurile în bine, inclusiv pentru persoanele trans!”.

– Ar urma schimbarea de sex?

– (Zâmbește). Nu există operații de schimbare de sex, ci de corecție de sex. Se face în mai mulți pași și, tot așa, nu avem specialiști în această zonă. Iar eu nu vreau să fiu cobai pentru nimeni. Aș vrea să fac totuși prima etapă, fiindcă este foarte important pentru mine, deși, până la urmă, nu ceea ce am în pantaloni mă reprezintă, ci ceea ce sunt, ce simt. Prima etapă înseamnă scoaterea aparatului reproductiv, ovare, trompe uterine, uter, vaginul. După aceea faci o intervenție numită metoidoplastie, adică eliberarea clitorisului din poziția în care este. Toate aceste lucruri se petrec la ceva timp după ce ai inceput tratamentul cu testosteron, ceea ce face ca clitorisul să își schimbe forma și aspectul. Practic, se crează un neopenis. Dimensiunile lui sunt în funcție de materialul genetic al fiecăruia, mai mare sau mai mic.  După asta poți să optezi pentru implant de testicule de silicon, apoi ar urma prelungirea uretrei, care este o operație extrem de dificilă. Și, la final, faloplastia, adică construcția unui penis, din propria piele. Însă e o operație care nu-ți mai garantează că după aceea mai poți simți sau nu plăcere în timpul unui act sexual.  De aceea aș vrea să mă opresc la metoidoplastie.

 

Legislația, un obstacol imposibil

– Cum e legislația din România în domeniul trans?

– Identitatea de gen nu este protejată nici de Constituție, nici de alte legi, ci numai orientarea sexuală. De acea avem probleme enorme când e vorba de schimbarea actelor de stare civilă. În special a numelui, CNP-ului și a markerului de gen. Nu sunt norme care să reglemeteze aceste lucruri și pentru persoanele trans. Eu, de exemplu, am reușit doar să-mi înlocuiesc poza din buletin, pentru că legea spune că trebuie să faci asta în cazul schimbărilor fizice. Dar mai mult nu.

– Transgenderii au probleme mari din cauza asta.

– Vrei să-ți faci un cont în bancă, nu poți când dai actele. Cînd te legitimează Poliția, la fel, probleme. Dar cele mai multe apar la spitale, medicii sunt mult mai reticenți când trebuie să te consulte, să te trateze.

– Cum poate obține un transgender schimbarea numelui, a CNP-ului, a markerului de gen?

– Printr-o hotărâre judecătorească. Există o lege generală pentru această procedură, care este oricum foarte anevoioasă. Dar în cazul persoanelor trans, nu există norme de aplicare, judecătorii nu au unde să se uite, să știe cum să procedeze. Și atunci ești la liberul lor arbitru. Cunosc un băiat trans ca mine, lucrează în aparatul de stat pentru apărare, care se chinuie de 7 ani să își chimbe actele. Are o prietenă de 10 ani, vor să se căsătorească, dar nu se poate până nu își schimbă buletinul. În ultimii 3 ani îl văd că e tot mai apăsat de această problemă, tot mai depresiv, îmi spune că-i vine să-și pună ștreangul de gât.

– E mare incidența sinuciderilor în rândul persoanelor trans?

– Da, din păcate destul de mare. Dar tocmai din cauza asta, a lipsei de legislație, a ignoranței celor din jur, a lipsei de informații în domeniul acesta. Pe lângă lupta din interiorul lor, e greu la schimbarea actelor, la angajare, la relațiile umane cu cei din jur. De aceea mulți preferă această variantă de exit.

 

” Da, un transgender poate să fie fericit!”

– Sașa, poate fi fericită o persoană trans?

– Da, poate. Dacă îți asumi cine ești, dacă îi lași pe ceilalți să te descopere, poți să fii fericit. Asta înseamnă să-ți faci coming out-ul, față de tine, față de prieteni, de persoanele care țin la tine. Pentru că relația cu cei din jur este extrem de importantă, ca pentru orice om. E nevoie să mai beneficiezi și de un anumit concurs de împrejurări, e nevoie să fim ajutați cu legislația. Dar, da, un trans poate să fie fericit! Eu cred că o să pot contribui la schimbarea lucrurilor. Nu sunt singur, suntem foarte mulți, poate chiar zeci de mii doar în România. Nu avem o situație exactă, mulți nu au încă acel curaj de a recunoaște cine sunt. Dar, uite, în 2013 cunoșteam doar vreo 10 persoane trans, acum cunosc peste 150, și mulți dintre ei au venit la TRANSform.

– Oamenii ar trebui să se teamă în preajma unor persoane trans?

– Nu, deloc. Eu înțeleg reticența, teama lor. Ea vine din lipsa de informații în domeniu, din ignoranță poate, din cultura în care au fost crescuți. Oricum, trăim într-un stat în care educația sexuală este la nivel basic, se vorbește doar în treacăt pe la orele de anatomie. Iar teama oamenilor este mai mare dacă ajung să aibă sentimente pentru o persoană trans. Fiindcă abia atunci își chestionează cu adevărat propria identitate sexuală. Deci pot să înțeleg reticențele, dar nu discriminarea, ura, violența. Și e valabil pentru toți  cei din comunitatea LGBT, nu doar pentru peroanele trans. Să nu se mai întâmple ca într-o instanță, în care o persoană trans care solicită schimbarea actelor de identitate, să fie respinsă, iar judecătorul, în motivație, să scrie că este o monstuiozitate să vrei să fii așa. Nu, nu suntem monștri! Suntem doar niște oameni care s-au născut în trupuri nepotrivite, care nu-i reprezintă. Simțim și vrem să trăim la fel ca și ceilalți, chiar dacă suntem diferiți!

 

” TRANSform vrea să realizeze 3 mari obiective: recunoașterea comunității, un cadru medical adecvat și o legislație specială clară și accesibilă „

În urmă cu trei ani, pe baza propriilor experiențe de viață, Sașa Ichim a decis să înființeze grupul de suport TRANSform, care să reunească cât mai multe persoane trans. Din 2014, grupul a devenit Asociația TRANSform, care numără peste 100 de membri trans, dar și oameni obișnuiți, care vor să-i ajute. Sunt multe persoane care îi sprijină.  Lucrurile se mișcă însă foarte greu. N-au reușit încă să acceseze fonduri, dar au făcut totuși ceva progrese.  Sașa povestește că ” nici numărul de membri nu este foarte mare pentru că nu vrem să constrângem pe nimeni să ni se alăture, chiar dacă sunt persoane trans.  La TRANSform avem câteva paliere principale. Primul este să aducem în spațiul public cât mai multă informație despre persoanele trans, să dezvăluim exeriențele noastre, pentru ca lumea să înțeleagă. Întelegând, oamenii devin mai receptivi. Așa vom putea să creem o identitate a comunității, persoanele trans să-și dorească să facă parte dintr-un grup mai larg, să ne dăm seama care sunt nevoile lor.  Palierul doi este cel medical. E nevoie de specialiști, endocrinologi care să știe cum sa trateze o persoană transgendă, cum să procedeze în terapia  de substituție hormonală. Nu e un lucru cu care să te joci, ai nevoie de un medici endocrinologi, care să stie să citească analizele. Acum nu au bagajul informațional necesar, nu sunt prea deschiși. Avem nevoie de chirurgi specializați. Suntem în discuții cu o asociație medicală pe probleme sexuale, interesată de comunitatea LGBT în general. Vor să ne ajute, dar nu știu cum. Lucrăm la asta. Iar al treilea palier este cel legislativ. Practic, noi trăim, dar nu ni se permite să funcționăm din cauza lipsei unei legi clare, accesibile, a unor proceduri mai simple și mai puțin costisitoare. Nu e normal să rămânem la mâna judecătorilor, care, nici ei nu știu cum să procedeze. Viața nostră nu este o loterie!”.

 

Alte articole recomandate

Trimite un comentariu