„O societate care acceptă ca pe ceva comun exploatarea copiilor e o societate în prag de deces”

Leonard Andreescu are 40 de ani și e asistent social de două decenii. Ca să prinzi o fereastră în programul lui cotidian, drămuit aproape la minut printre cazurile aflate pe agenda sa profesională și obligațiile familiale, îți trebuie un pic de șansă și niscaiva insistență. Din 1995, i-au trecut prin mînă sute de situații juvenile critice, unele dincolo de limita imaginabilului.


 

„E o muncă dificilă, te poți încărca negativ cînd vezi toate grozăviile pămîntului, iar sistemul nu-ți permite să ai prea multe izbînzi. Depinde însă de accepțiunea termenului de succes. Pentru mine, dacă reușesc să ajut un copil să capete identitate, în condițiile în care n-a fost declarat pur și simplu de părinți, e mare lucru. Sprijini un suflet să existe! Acesta e un gen de satisfacție personală care mă împinge să merg mai departe”, sună explicația lui Andreescu.

A fost implicat în numeroase povești despre exploatarea copilului. Iar experiențele sale îl ajută să discute despre fenomen cu un aer sigur și fraze apăsate. „Efectele asupra victimei sînt de mică sau mare intensitate în funcție de vîrstă, de structura psihică a persoanei, de mediul socio-cultural de proveniență. Pentru un copil din mediul rural, percepțiile sînt de obicei estompate de tradiții și nu conștientizează, de exemplu, că i se întîmplă ceva rău dacă e folosit la munca în cîmp. I se arată o realitate deformată, i se explică faptul că așa e bine, devine un model dezirabil firesc, pe care va fi tentat să-l perpetueze”, spune Andreescu.

El subliniază că, astfel, „copilul nu va urma un traseu normal de formare socio-profesională, nu va avea acces la educație, nu se va putea integra cu succes pe piața muncii. știu că sună a clișeu, dar asta se întîmplă: i se anulează șansele de a deveni un element sănătos pentru comunitate”.

Cînd propune tema exploatării prin cerșetorie, introduce în ecuație un scenariu neașteptat: „Nu am auzit în România de prea multe condamnări pe acest segment! Probabil că sînt în lucru dosare la nivelul procurorilor, dar practica ne arată că aceste situații nu fac parte dintre prioritățile polițiștilor și anchetatorilor sub motivația că ar fi vorba despre fapte care nu prezintă grad ridicat de pericol social, precum tîlhăria, furtul sau agresiunea”.

Decodifică însă sursa adevăratului pericol: „Dacă cineva îmi dă un pumn ca să-mi fure banii, nu sînt afectat pe toată durata vieții. E o acțiune de moment. Lucrurile stau altfel însă în cazul copilului folosit la cerșit. I se anulează o dezvoltare firească, iar posibilitățile lui de supraviețuire vor fi preponderent izvorîte din ilegalități. Mai întîi, mici infracțiuni la vîrste fragede, cînd e iertat, dar ulterior, pe măsură ce-i crește forța fizică și devine major, deviază în agresiuni grave și ajunge să fie condamnat. De fapt, e victima unui sistem care-i închide toate ușile!”.

 

2013: peste 21% din copiii români trăiau în gospodării cu un venit echivalent mai mic de 50% din venitul mediu național.

UNICEF Office of Research Innocenti Report Card 11

Exemplele dure cu care s-a întîlnit în activitatea sa le descrie cadru cu cadru, derulare a unui film care a născut emoții intense. Primul e cazul „unui băiat de 14 ani, provenit dintr-o familie dezorganizată, originară dintr-un sătuc aflat în sudul țării. Bîntuia pe străzi ca să cerșească, dar s-a apropiat de o florăreasă, care-i dădea mici sarcini în schimbul unor sume de bani, suficiente pentru mîncare. 

După cîteva luni, i-a propus chiar să petrească sărbătorile de iarnă în familia ei. Aici a cunoscut un bărbat cu care s-a împrietenit. I-a propus să meargă peste hotare la muncă, puștiul a fost de acord. I-au făcut acte false, i-au tăiat pur și simplu o mînă de la cot și l-au trimis la cerșit în Italia!”.

Coșmarul începuse: „Stătea într-o casă cu mai multe fete care practicau prostituția, în condiții mizerabile. L-au mutat apoi în Franța, unde traiul era și mai dur, fiindcă Poliția intervenea mult mai agresiv în taberele ilegale. A încasat multe bătăi. Într-o noapte, cînd a pornit un nou raid al autorităților, a fugit din bază și s-a suit în primul tren pe care l-a întîlnit. Astfel, a ajuns la Bruxelles. În Belgia, l-au preluat rapid cei de la serviciile sociale, l-au inclus și într-un program școlar, de așa natură încît intrase totuși pe un făgaș decent. În timpul liber însă, continua să iasă la cerșit din proprie inițiativă. 

Scotea cîte 50 de euro pe zi! Prins de mai multe ori de Poliție, a fost retrimis în Franța și, într-un final, din nou în România. Care era visul lui? Să se întoarcă la Bruxelles, fiindcă acolo nu-l exploata nimeni și putea cîștiga din cerșit bani suficienți ca să trăiască! Aici era vorba și de lipsa educației, fiindcă totul se reducea pentru băiat la plăcerea de a obține bani relativ simplu și credea că e modelul corect. Abia mai tîrziu percepe realitatea, dar, de obicei, e tardiv spre a mai fi recuperat pentru societate”.

A doua poveste are ca actor principal un puști „dintr-o comunitate localizată chiar în centrul Bucureștiului. Am intrat acolo cu scopul de a duce la grădiniță măcar un copil, fiindcă părinții refuzau cu obstinație educația. Am reușit pînă la urmă cu un băiat, cu care, la început, s-au creat situații șocante. De exemplu, nu văzuse un WC în viața lui, nici nu știa la ce se folosește! Își făcea nevoile în curte, după o ușă! Educatoarele s-au blocat, nu le venea să creadă. După scurt timp, comunitatea s-a deschis însă brusc și mai toți mă rugau să-i ajut să-și înscrie copiii la școală sau la grădiniță”.

În tot acest tablou complicat, unde este însă granița care-i desparte pe cei capabili să revină pe linia de plutire de cei pierduți iremediabil pentru societate? Andreescu e sigur că „nu există o rețetă unică de recuperare. Deși funcționează și se aplică reguli generale, fiecare caz trebuie tratat individual, cu o formulă proprie, fiindcă oamenii nu sînt mașini. Apoi, diferența se naște și din perioada de exploatare a copilului: cît de mult a fost supus acestui proces, cine l-a  controlat, cum a acționat asupra lui”.

Vorbește însă și de un numitor comun pentru toate cazurile: „Trebuie să te implici total pentru o reușită, să arăți tragere de inimă. Am întîlnit cîndva un tînăr care-și lua doctoratul în asistență socială, dar nu dorea ca ulterior să aibă de-a face cu <ultimii amărîți>. L-am citat. O asemenea gîndire, dincolo de lipsa banilor și cadrul legislativ deficitar, poate duce la eșecul oricăror măsuri într-un dosar de exploatare. Ca să ajuți oamenii aflați în impas, ai nevoie de vocație!”. și de un crez: „O societate care acceptă ca pe ceva comun și se împacă repede cu exploatarea copiilor este o societate bolnavă, pe cale de a deceda. Devine o societate pervertită!”.

„Am întîlnit și cazuri fericite, precum al unui băiat pe care tatăl său îl trimitea la cerșit, nu-l lăsa la școală, dar el obișnuia să sară pe geam ca să ajungă la examene! Asta îmi spunea că viziunea lui e cea firească, rodul înțelegerii rolului educației, în ciuda obstacolelor din familie”

Alte articole recomandate

Trimite un comentariu