„Principalul factor vine dinspre relațiile de familie existente înaintea plecării părinților”

Psihologul Marius Rusu de la Fundația „Salvați Copiii” descrie elementele primordiale care-i afectează, într-un sens sau altul, pe copiii ai căror părinți sunt plecați să câștige o pâine în străinătate. Identifică patru factori vitali și subliniază că o traumă se produce atunci când cei mici nu dau un sens despărțirii temporare de mama și tata


– Domnule Rusu, din propria experiență, care ar fi factorii care influențează dezvoltarea copiilor lăsați acasă de părinții plecați la muncă peste hotare?

– E limpede că orice copil resimte negativ depărtarea față de părinți, dar mi se pare că există patru elemente principale care fac diferența. În primul rând, contează RELAÈšIILE DE FAMILIE DINAINTE DE MOMENTUL PLECÄ‚RII. Dacă mama și tata au știut să creeze un cadru pozitiv, ceea ce ține de o anumită cultură a muncii și a familiei, atunci tranziția se va putea face mai lin. Deși avem permanent pe buze cuvintele comunicare și familie, greșim deseori și nu practicăm aceste concepte. Statistic, avem tendința de a ne asigura casă, mașină, dar familia?! Nu vine nimic de la sine. Orice copil va resimți sever plecarea părinților dacă nu s-au cultivat dinainte relații profund pozitive.

– Cum s-ar repercuta relațiile negative?

– Cumva, e de preferat să existe și o relaționare negativă în loc să fie o neglijare sau un abandon, care e ultima treaptă. La relația negativă însă, copilul se simte neajutorat, nu are sub control ceea ce i se întâmplă. Pe undeva, i se încalcă și un drept, acela de a participa la deciziile care-l implică direct. Un copil de opt, nouă ani ar trebui întrebat: „Ce părere ai despre plecarea mea în străinătate, la muncă?”. Depinde însă cum înțeleg părinții să-și manifeste afecțiunea. La noi mai funcționează încă următoarea teorie: „Îl pup numai în somn, că altfel i se urcă la cap”.

„A găsi un echilibru e cheia relației”

MARIUS RUSU - PSIHOLOG (sursa copiisinguriacasa.ro)
MARIUS RUSU – PSIHOLOG (sursa copiisinguriacasa.ro)

– Al doilea factor?

– MODUL ÎN CARE SE FACE PLECAREA. De multe ori, totul se petrece pe fugă. Părintele spune că se duce să cumpere o pâine sau că pleacă într-o scurtă vizită și nu mai revine. Copilul e mințit. Lui trebuie să i se dea un sens al despărțirii temporare. Dacă se trezește fără atașament lângă el, e o traumă. Ce înseamnă, de fapt, o traumă? Exact asta: că nu reușesc să dau un sens la ceea ce se întâmplă. Copiii n-au abilitatea cognitivă și emoțională de autoreglare a acestei situații. Ei gândesc așa: spui că mă iubești, dar în același timp mă părăsești? E ceva care-i dă cu virgulă. 

– Trei?

– PERSOANELE ÎN GRIJA CÄ‚RORA RÄ‚MÂN COPIII. Dacă e vorba despre un om indisponibil emoțional, care nu știe să-l ajute pe copil să se regleze, atunci vor apărea probleme. Sau poate fi o persoană depășită de evenimente dacă mai are doi, trei copii acasă. De asemenea, e normal ca inclusiv bunicii să nu mai fie atât de disponibili emoțional, la nivelul părinților, din pricina vârstei. Avem de-a face, pe de altă parte, cu bunici permisivi de dragul copilului, dar aici se ivesc greutăți cu asumarea unor limite. Există riscul iminent al apariției unor comportamente agresive. Sunt și bunici coercitivi. „Aici te pun, aici stai!”. Asta va duce în timp la atitudini similare, deoarece copilul va avea pornirea de a replica în același mod. De aceea, a găsi un echilibru e cheia în această chestiune sensibilă.

„Trebuie să fixezi cu copilul scenarii banale de comunicare”

– Ce rol are școala în privința acestor copii?

– și la școală, se întâmplă ca majoritatea copiilor cu părinți plecați peste hotare să fie marginalizați. Pe de o parte, în virtutea banilor care le mai vin din străinătate de la mama sau tata, au anumite lucruri inabordabile altor colegi și de aici o tendință de izolare. Apoi, e presiunea ironiilor de gen „orfanule”, „căpșunarule”. Prin urmare, calitatea persoanelor cu care copilul intră în contact joacă un rol important.

– Ajungem la al patrulea element?

– FELUL ÎN CARE PÄ‚RINTELE MENÈšINE RELAÈšIILE CU COPILUL ATUNCI CÂND E PLECAT PESTE HOTARE. Idealul e să fie consecvent și predictibil. Să creeze canale simple de comunicare permanentă. Să sune în fiecare seară, de exemplu. Sau să fixeze cu copilul scenarii banale și relaxante. „Ne uităm amândoi la același film și apoi îl comentăm pe Skype sau la telefon”. „Îți trimit un început de desen, pe care-l continui tu”. E fun, nu? Copiii sunt cei mai buni contabili. Îi spui: „Tati te iubește!”. Cum își dă seama și procesează în stil personal? El știe că i-ai luat o înghețată, o jucărie sau v-ați amuzat la o povestioară simpatică. Dacă părintele nu e învățat să organizeze niște activități din care copilul să deducă faptul că e în centrul atenției, lucrurile se complică. Aici mai există însă un pericol.

„Comportamentele limitate le poți obține prin metode pozitive”

Anume?

– Închipuiți-vă un părinte care se întoarce acasă cu un geamantan cu jucării. Se creează un dezechilibru pentru copil. Nu știe unde să se împartă. De la zero relații îl îneci în tot felul de cadouri. Se încalcă poate niște reguli stabilite până atunci în relația cu bunicul sau mătușa. „Nu ne grăbim, mâncăm la ora X, ne odihnim la ora Y”. și, dintr-odată, cînd vine părintele, totul se dă peste cap. Astfel de suișuri și coborâșuri bruște cresc presiunea asupra copilului.

Ne întoarcem poate la ideea de limitare și reguli, menite să mențină un echilibru.

– Copilul are nevoie de acceptare necondiționată. Iar comportamentele limitate le poți obține prin metode pozitive. Sunt cercetări care încurajează să nu mai folosim cuvântul „nu” în educație. Eu am văzut părinți care reușesc să spună „nu” pe un ton calm, iar copilul pricepe că acolo e o limită. Așa funcționează, dând un sens pozitiv inclusiv negației. Copilul n-o ia ca pe un abuz. Alta e însă dacă îi zic un „nu” răstit, îl trag de mână și-l zgîlțâi de-i rămâne capul în urmă! Toate studiile arată că pedeapsa și critica nu modifică pe termen lung comportamentele, ci doar atunci, pe moment. Or, eu vreau ca acești copii să aibă o continuitate îndelungată.

„E dovedit științific faptul că o traumă afectează corpul calos, zona care face legătura între cele două emisfere ale creierului, cognitivă și emoțională. La o persoană care a trecut printr-o traumă, indiferent de natura ei, corpul calos e mai mic”

 

 

Alte articole recomandate

Trimite un comentariu

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Confidenţialitatea ta este importantă pentru noi. Vrem să fim transparenţi și să îţi oferim posibilitatea să accepţi cookie-urile în funcţie de preferinţele tale.
×
Alegerea dumneavoastră privind modulele cookie de pe acest site
FIŞIERE COOKIE NECESARE
Aceste cookies sunt strict necesare pentru funcţionarea site-ului și nu necesită acordul vizitatorilor site-ului, fiind activate automat.
Afisează modulele cookie necesare
Vă rugăm să alegeţi care dintre fişierele cookie de mai jos nu doriţi să fie utilizate în ce vă priveşte.
Aceste module cookie ne permit să analizăm modul de folosire a paginii web, putând astfel să ne adaptăm necesității userului prin îmbunătățirea permanentă a website-ului nostru.
Afisează modulele cookie necesare
Aceste module cookie vă permit să vă conectaţi la reţelele de socializare preferate și să interacţionaţi cu alţi utilizatori.
Afisează modulele cookie necesare
Aceste module cookie sunt folosite de noi și alte entităţi pentru a vă oferi publicitate relevantă intereselor dumneavoastră.