Sociologi: „În Maramureș, există localități întregi unde exploatarea copilului a devenit un fapt normal”

„Fenomenele se schimbă în ritm rapid, devin tot mai invizibile, iar noi facem prea puțin pentru a le combate și a le supraveghea”, spune Cosmin Briciu cu referire la exploatarea copiilor și la traficul de minori, două activități distincte ca definiție, dar despărțite de granițe foarte fine. 


Este cercetător la Institutul pentru Cercetarea Calității Vieții, la fel ca și colegul său, Daniel Arpinte, alături de care atingem laturile sociologice ale subiectului.

Ultimul punctează că „autoritățile au parte deseori de cele mai mari surprize în domeniu în momentul în care încep să investigheze mai apăsat această latură a exploatării copilului. și asta se întîmplă în multe situații după ce mass-media identifică anumite cazuri spectaculoase, pe care le aduce în atenția opiniei publice. Pînă atunci nu se știe mai nimic!”.

Daniel Arpinte / Foto Justin Gafiuc
Daniel Arpinte / Foto Justin Gafiuc

Pune în discuție întîmplări neobișnuite pe care le cunoaște din zona nordică a țării: „În Maramureș, există localități întregi unde exploatarea copilului a devenit un fapt normal. Minorii merg la muncă în străinătate și sînt implicați activ pentru a contribui la bunăstarea familiei, dar nu în sensul satisfacerii unor nevoi de bază, ci pentru că oamenii vor o casă și mai mare, o piscină, o mașină și mai puternică. și s-ar putea să aveți și surprize de tipul practicării prostituției peste hotare, voluntar!”.

„E vorba de aspirații ridicate, legate de un anumit tip de viață, pe care nu-l pot găsi aici”, completează Briciu. Iar Arpinte oferă o explicație: „Dacă discutăm despre o victimă a exploatării sexuale care avea acces la niște resurse consistente, chiar dacă nu primea toți banii promiși în rețea, e greu să-i asiguri în afara circuitului, în procesul de recuperare, un loc pe măsura speranțelor sale. Nu va cîștiga niciodată la un anumit nivel ca și croitoreasă, de exemplu. De aceea, multe victime, minore sau nu, au tentația de a se întoarce în rețele din proprie inițiativă”.

„Dificultatea de monitorizare a acestor cazuri ține și de stigmatul mult mai mare care pîndește persoanele în cauză. Poliția lucrează cu informații vagi, investigațiile sînt complicate și pline de obstacole, apar multe cazuri în care victima își acceptă statutul și ajunge să denunțe cazul doar cînd nu mai e mulțumită de tîrgul cu traficantul”, întăresc cei doi sociologi. Briciu e și mai precis: „Funcționează un mecanism de tip Stockholm, adică tu, victimă, crezi ca-ți dai acordul pentru o activitate și-ți perpetuezi un stil de viață, dar, de fapt, ai la rădăcină o traumă aproape imposibil de vindecat”. 

 

„E suficient să ne uităm pe cifrele de școlarizare ca să ne dăm seama cîți copii sînt implicați în muncă”

Cosmin Briciu / Foto Justin Gafiuc
Cosmin Briciu / Foto Justin Gafiuc

Arpinte duce apoi subiectul în alt plan, remarcînd că „e suficient să ne uităm pe cifrele de școlarizare ca să ne dăm seama, de fapt, cîți copii sînt implicați în muncă. Din păcate, e o fațetă foarte puțin vizibilă. În zonele rurale, cînd minorii sînt suficient de dezvoltați pentru a participa la treburile gospodăriei, mulți pierd contactul cu școala și ajung să muncească de mici pentru a se întreține”.

Ambii sugerează o soluție pentru ca autoritățile și societatea să beneficieze de o lupă mai puternică asupra tipurilor de exploatare a minorilor. „Standardul internațional e să lucrezi la nivelul comunității, de preferat cu experți în domeniul social, care să aibă în atenție în special grupurile cu potențial de risc. Au existat în România astfel de proiecte-pilot, cu specialiști care colindau cu trenul prin zonele desemnate, cu tableta în brațe, astfel încît să fie pe teren pentru a colecta informațiile direct de la sursă. Din păcate, astfel de inițiative dispar fără urmă, chiar dacă par promițătoare”, subliniază Briciu.

Arpinte vorbește chiar de „cartografierea comunităților, pentru a cunoaște cîte cazuri de abuz s-au înregistrat, care sînt familiile cu situații de risc pentru trafic de minori sau exploatare prin muncă. Din acest punct de vedere, modelul nordic este demn de urmat. În Norvegia, de exemplu, știu că există sisteme bine structurate la nivelul comunităților, dispun de baze de date foarte precise asupra cantității și calității serviciilor sociale furnizate sau necesare. Mai precis, au permanent o imagine reală asupra dinamicii colectivităților”.

Alte articole recomandate

Trimite un comentariu