Viața dură într-o clădire de patrimoniu uitată

În Iași, „Casa Berthelot” amintește de anii în care generalul francez dirija din Moldova frontul cu rușii în timpul Primului Război Mondial. Azi, în clădirea în care a stat Berthelot, unde condițiile de locuit sunt minimale, își duc traiul trei familii.


 

De trei ori crescuse populația orașului. „Cine are un spațiu de locuit să-l împartă c-un refugiat!”, îndemna primarul Gheorghe Mârzescu, fiindcă toate locuințele libere fuseseră deja închiriate. Aproape 300.000 de oameni trăiau acum înghesuiți într-un Iași care redevenea capitală, după prima unire.

Bucureștiul căzuse pe 6 decembrie 1916 sub atacurile Puterilor Centrale, iar populația Munteniei și Olteniei se îndrepta către nord. Mai bine de 30.000 dintre cei ajunși în Iași aveau să moară de tifos, în centrul universitar supraaglomerat, unde nici măcar cimitirele nu mai erau suficiente. Groparii întindeau unul lângă altul trupurile neînsuflețite, în șanțuri comune. Lemn de sicrie nu mai era. Pădurile orașului fuseseră în mare parte tăiate ca să-ncălzească o iarnă prea grea pentru noii locuitori. Dealul împădurit al Galatei a fost defrișat, iar lemnul, preschimbat în întregime în cruci. Zidurile spitalului Sf. Spiridon au fost sparte, ca tramvaiul cu răniți de pe front să poată intra direct în clădire, în timp ce alții mureau în spitale improvizate în școli.

 

Luptele Generalului

În Iașiul acesta, capitala din Primul Război Mondial, se afla generalul Henri Mathias Berthelot. Ajunsese în octombrie 1916, împreună cu misiunea franceză, ca să organizeze armata română și să coordoneze atacurile detașamentelor româno-ruse, după înfrângerile de pe frontul de Est. Cum nu exista o rețea de comunicații, s-a ocupat personal de instalarea liniilor telefonice între front și punctele de comandă. Soldații îi spuneau „General Burtălău”, iar după luptele de la Mărăști și Mărășești, deveniseră încrezători că vor respinge armata germană. și generalului îi erau simpatici. Scria despre ei că nu le este frică de gloanțe. După revoluția bolșevică din Rusia, numai misiunea franceză a rămas să sprijine în continuare trupele românilor.

Mașina generalului devenise, pentru Iașiul înfometat de război, un barometru pentru situația de pe front. Când lucrurile mergeau bine, Berthelot mergea încet, cu geamurile deschise și saluta oamenii care-l priveau curios și îngrijorat. Când se grăbea, era semn rău.  Locuitorii îi botezaseră automobilul „trișcă” și-l urmăreau ca pe un semn meteorologic.

În casa profesorului George Bogdan, unde locuia, analizase adesea o situație tulbure. N-a fost nicio secundă de acord cu retragerea trupelor rusești de pe frontul românesc și cu atât mai puțin cu planurile de retrasare a liniei frontului în Rusia. Fusese hotărât să mobilizeze armata și politicienii, deopotrivă, să poarte luptele la nordul și sudul Moldovei. După revoluția bolșevică, se dovedise a fi o decizie înțeleaptă. În unele nopți, cânta la pian ca să se liniștească. Lui Berthelot îi plăcea viața. Cu poftă râdea și degusta din mâncărurile tradiționale.

Întoarcerea în casa cu înaripați sub mansardă

Avea să se întoarcă aici în decembrie 1918, când Bucureștiul avea să fie liber, iar administrația țării să părăsească o capitală de război care rămânea devastată din punct de vedere economic.  În martie 1918, Berthelot părăsea Iașiul după armistițiul de la Focșani, prin care România întrerupea războiul cu Puterile Centrale. A mers încet până la gara Socola, unde fanfara cânta „Marseilleza”. La miezul nopții urma să urce în tren. La ora 11, Regele Ferdinand și Regina Maria i-au strâns mîna, la lumina torțelor.  „Ne vom întoarce”, le spunea din mersul trenului, celor rămași pe peron. Pleca spre Franța, prin Rusia.

Comandant al frontului central din Balcani, Berthelot a avansat în Grecia, apoi în Bulgaria. Când forțele militare ale Antantei au trecut Dunărea, Bucureștiul a fost eliberat, iar la sfârșitul anului, Berthelot se întorcea în Iași. Casa lui George Bogdan îl aștepta pe general încălzită cu toate sobele și cu flori așezate pe mese.

„Aici a locuit, împărtășind durerile noastre, cetățeanul român și marele prieten al neamului, Generalul Berthelot: 1916-1917″ stă scris pe o plăcuță comemorativă fixată în zidul casei de pe strada Berthelot nr. 18. În 2004 a fost inclusă pe lista monumentelor istorice. Fațada este neoclasică, dar cu elemente baroce. Un păzitor al pragului își înfoaie aripile sub balconul mansardei. În Al Doilea Război Mondial a fost bombardată, apoi a trecut pentru o vreme în administrarea CFR-ului, care a restaurat-o și-a transformat-o-n clădire de birouri. „Din 1964 a trecut, printr-un schimb imobiliar, în proprietatea Primăriei. CFR-ul a primit atunci două apartamente de protocol”, îmi povestește Mariana Cărămidaru. De atunci, aici trăiesc trei familii, în mod constant. E văduvă. Soțul ei a lucrat la CFR. A fost profesoară.

 

Grădinile „Casei Berthelot”, ascunzători pentru copiii din cartier, în timpul comunismului

„Tu ai mai venit aici. Ai fost pe acoperiș, când puneam tabla. Te-a dus Mihai în pod”, îmi spune deodată. Au trecut cinci ani de atunci. „Nu, n-a mai rămas nimic”, îmi intuiește întrebarea. Pe atunci, în podul casei se afla rezemat un potret cu Berthelot care fusese pus în salon, pe perete, în anii războiului. Nici atunci casa nu era conectată la sistemul de gaze. Fusese branșată la încălzire prin țevile din subsolul clădirilor Universității, care, de altfel,  o acoperă. De când a fost construit corpul C, doamna Mariana se încălzește însă la sobă. „La clădirea asta nu s-a lucrat din 1984. În 1983 au început lucrările și s-au terminat în septembrie 1984. De atunci, n-a mai fost nimeni”, îmi spune.

Ea are noroc, fiindcă apartamentul în care locuiește are coșuri, așa că a putut să refacă sobele. „Dar celelalte familii se încălzesc la radiatoare. Iarna, mereu ne gândim că o să cadă rețeaua electrică.” Îmi spune că bunicul ei era fratele lui Iancu Flondor. „Poate ai auzit de el. Din Ucraina. Unionist.” Iancu Cavaler de Flondor, născut în Storojineț, a fost om politic român din Bucovina, care a militat pentru unirea ei cu Regatul României. Doamna Mariana a copilărit chiar în casa care se afla în spatele clădirii în care trăiește acum. Amintirile care o leagă însă de locul acesta n-o fac să-l iubească prea mult.

„La Canalul Dunăre-Marea Neagră, acolo a lucrat familia mea, cu toate că n-am făcut propriu-zis politică. Rudele mele erau membri de partid, dar atâta tot. Erau înscriși în Partidul Liberal și în cel Èšărănist”, îmi povestește. Își amintește de vremea în care grădina casei în care locuiește acum se întindea până la biserica aflată cam la jumătate de kilometru distanță. Aici se ascundea nopțile, alături de fratele ei, ținând strâns radioul sub cămașă, când părinții lor erau luați la interogatoriu. „Tata a fost învățător, dar nu i s-a permis să profeseze. Fratele meu, care a murit de cancer, a fost profesor universitar. În anul al IV-lea nu i-au mai permis să meargă la facultate. Era la Academia Militară, la Marină, student la catedra de Mecanică.” Ea însăși are trei ani de Medicină și doi ani de Mecanică, în Iași. „Mă dădeau afară de la Universitate. Până la urmă am absolvit Institutul Pedagogic.” Face o pauză scurtă, cât să-și înghețe emoțiile.

„Eu n-am abandonat niciodată, nimic”, îmi spune. „Nu cred că am un merit. Așa era. Trebuia mereu să fii tare și să fii singur. Nu puteai vorbi despre nimic, cu nimeni. Te gândeai că dacă îi spui ceva verișorului tău, care e mai slab din fire, când îl vor amenința, va spune tot. Așa că învățai să nu ai nevoie de ceilalți. Pe de altă parte, de asta, nici acum, familia mea nu vrea să se implice în nimic și n-are încredere în nimeni. Mai ales în politică. Nu vor să se mai atingă de nimic din ce are legătură cu politica. A intrat atunci o frică în ei și nu mai vor probleme din ciclul ăsta, chiar dacă lucrurile s-au schimbat. De asta se țin deoparte.” De asta au tergiversat și planurile de-a cumpăra casa în care locuiesc.

Înapoi între ziduri cu valoare istorică

Familia ei a fost relocată în altă parte a Iașului când încă nu era adolescentă. Apoi, după ce s-a măritat, a ajuns din nou să locuiască aici. Nu se bucură. „Singurele intervenții, după 1984, au fost făcute după moartea unui locatar, ca să poată reînchiria apartamentul respectiv. Nu vrea nimeni să locuiască aici, în condițiile asta. Doamna care a venit a vrut să plece imediat când a văzut că nu este căldură și că trebuie să care buteliile cu căruciorul.” După ce castelul Braunstein a fost evacuat, din pricina problemelor de structură pe care le căpătase, chiriașii au fost recazați. Pentru nepoata și una dintre fiicele fotografului Ioan-Matei Agapi, a fost repartizat un apartament în „Casa Berthelot”.

„Doamna a făcut scandal, că nu-i venea să creadă. Noi, cele trei familii care locuim aici de la început, ne-am propus să cumpărăm casa împreună. Noi am schimbat tabla pe acoperiș, dăm cu var, încercăm s-o facem locuibilă. De când sunt aici, n-a fost făcută nici o lucrare de restaurare sau de îmbunătățire, în afară de cele din anii „™ 80, iar familia nu vrea să investească, fiindcă nu-i proprietatea noastră. În funcție de suprafața apartamentului, plătim lunar între 180 și 250 de lei pe chirie, dar confortul e minimal.”

Doamna Mariana îmi arată apartamentul din spatele casei, care a fost îmbunătățit în 2015 și este branșat la rețeaua de gaze. „Acolo a murit cineva și l-au refăcut, ca să-l reînchirieze. Dar atât. Cred că cel care s-a mutat intenționează și el să cumpere, la un moment dat, locul, să fie al lui.” Ar vrea să uite că trăiește într-o clădire de patrimoniu, fiindcă istoria nu-i deloc confortabilă. Până și tâmplăria din lemn stratificat, pentru geamurile de termopan, e prea scumpă ca să-i mai simtă valoarea estetică, în economia arhitecturală a casei în care trăiește. „Până la urmă, Berthelot a stat aici numai de două ori. Ar putea să nici nu fie monument”, îmi spune privind la bolta din mozaic de sticlă prins în montură din fier, din care au căzut câteva cioburi.

Alte articole recomandate

Trimite un comentariu