„Nu m-am gîndit niciodată la asta.” A. se crispează, își strînge mîinile pînă i se înroșesc și se gîndește mai departe.
Se sprijină de un copac din curtea școlii din Românești, un sat din județul Iași. E în clasa a șasea. Puștiul de 12 ani deschide de cîteva ori gura, dă să spună ceva, respiră adînc, cu șuierături, dar nu găsește nici un cuvînt. Se încruntă, privește într-un punct fix și încearcă iarăși să-ți explice cum ar arăta o zi din viața lui, dacă ar fi exact așa cum își dorește. Încearcă preț de cinci minute, care trec  încet, măsurate de o sufocare întretăiată de respirația sacadată și zgomotoasă. Vezi cum își încordează toți mușchii și ți se pare că-l doare ceva. Se străduiește să te lase înăuntru, să-ți arate ce gîndește.
„Nu pot să explic. Nu știu cum să spun.” Copiii săraci aud, în medie, pe an, cu opt milioane de cuvinte mai puțin decît cei din familiile înstărite. Cînd ajung la 4 ani, diferența crește pînă la 30 de milioane. Apoi intră la școală, unde, cel mai adesea, sînt pedepsiți și stigmatizați că nu țin pasul cu ceilalți colegi. Dacă trăiesc la țară, ca A., au grijă de animale, merg la cîmp și prin sat, să muncească, apoi, cînd se face noapte, adorm cu caietul de teme în față. Părinții îi consolează.
Le spun că nu-i duce capul, dar sînt buni și muncitori. Iar copiii îi cred și continuă să muncească.
Un total de 2,3% din familii raportează că unul din copiii din familie au abandonat școala. Motivele principale de abandon școlar relatate de elevi: lipsa resurselor materiale (45%) și rezultatele școlare slabe (37%)
Raportul Bunastarea copilului din mediul rural 2014 al World Vision Romania
În România, mai bine de jumătate dintre copiii din mediul rural nu merg la liceu. Mulți abandonează școala înainte să fi terminat clasa a opta. În bancă sînt obosiți, profesorii îi mustră, ei nu înțeleg mare lucru și, pe scurt, nu le place. Acasă, părinții îi mustră și ei că iau note mici, înainte să-i trimită la treabă. „Dacă rămîn repetent, nu mai vin la școală”, îți spune A.
Îi place matematica, dar nu tot timpul. „Cîteodată e greu și nu prind totul din clasă. N-am ce face, trebuie să am grijă de animale, să stau cu cel mic, să merg la vie… Doar n-o s-o las singură pe mama?! Frații mei sînt plecați la muncă, tata, la fel…. Doar n-o să las animalele să moară?!” Â Ad., fratele lui mai mare, ar fi trebuit să fie în clasa a opta, dar a abandonat școala anul trecut. „Am încercat să-i conving pe părinții lui să-l trimită la școală”, își amintește Ioan Stegariu, directorul școlii din Românești. „Am mers de multe ori și vorbeam cîte patru ore, să le explic că măcar opt clase trebuie să termine. Dar n-am reușit să obțin decît o zi de școală. A doua zi, copilul a venit și apoi a dispărut iarăși. M., cel mai mare dintre frați, a terminat opt clase și n-a mai vrut să meargă la un liceu vocațional. Din momentul acela, Ad. a mers cu el să muncească prin comună și nu s-a mai întors la școală.”
Muncitorii-copii care rămîn invizibili
La început, lui A. îi este frică să-ți povestească ce face acasă. Cînd intri în clasa lui, toți copiii se reped să-ți spună că nu-și ajută părinții. Se joacă. Dacă au note mici, e fiindcă se joacă prea mult. Se grăbesc să precizeze că nu le ia mai mult de două ore pe zi să dea apă la cîine și grăunțe la păsări. Te miră precizia asta. Cînd ești mic, rareori cronometrezi. De obicei se întîmplă pe dos: pierzi noțiunea timpului. A., ca și colegii lui, pare să fi învățat o lecție care i-a intrat bine în cap și pe care o recită pe dinafară.
Nu se știe dacă tinerii din mediul rural sînt activi sau inactivi economic
În dimineața în care A. este la ore, frații lui traversează satul de vreo trei ori, cu căruța. Ioan Stegariu, unul dintre puținele cadre didactice care locuiesc în Românești și nu fac naveta, îi oprește să afle cum le merge de cînd au abandonat școala. Cîteodată muncesc cu ziua, alteori merg la pădure cu tatăl lor, să aducă lemne, și au grijă de animale. Spun că uneori cîștigă între 100 și 300 de lei pe zi și că nu folosesc banii pentru ei, ci pentru gospodărie. „Deci lucrează în gospodărie, alături de familia lor”, întărește directorul școlii, care a încercat să-l aducă pe Ad. înapoi în bancă, povestindu-i că fără opt clase, nici măcar permisul auto nu va putea să-l obțină.  Aici e punctul nevralgic  al legislației internaționale care protejează drepturile copilului. La nivel global, se estimează că ar trăi 168 de milioane de copii cu vîrste cuprinse între 5 și 17 ani care muncesc, dar un procent ridicat rămîne întotdeauna invizibil tocmai fiindcă lucrează în agricultură și menaj, în gospodăria părinților.
Orice muncă plătită, alături de activitățile neplătite de producție a bunurilor pentru consumul personal sînt considerate forme de muncă, în conformitate cu standardele Organizației Internaționale a Muncii (OIM). În ceea ce privește munca minorilor, Â OIM face diferența între copiii activi economic și copiii inactivi economic. Orice copil care muncește alături de o rudă ca să producă bunuri care urmează să fie vîndute este considerat activ economic, chiar dacă nu este plătit. La fel și copiii neplătiți care ajută la muncile domestice, în alte gospodării. Un copil care ajută la muncile casnice în gospodăria părinților este însă considerat inactiv economic. Exact aceleași treburi, precum îngrijirea animalelor, căratul apei, curățenia generală sau supravegheatul celor mici, dacă sînt făcute de oameni din afară, sînt considerate însă „servicii în producția ușoară” și țin de activitatea economică.
22% dintre copiii din mediul rural se simt obosiți pentru că muncesc înainte sau după școală.
Raportul Bunastarea copilului din mediul rural 2014 al World Vision Romania
Mai mult, în majoritatea gospodăriilor din satele sărace, tot ce se produce e destinat supraviețuirii. De la îngrijirea animalelor la muncile în grădină sau pe cîmp, totul intră, din punct de vedere legal, în „producția pentru consum propriu”. Conform definiției muncii, stabilite de OIM, toți cei care participă la aceste activități sînt activi economic. Implicit, copiii din aceste familii care ajută și ei la îngrijirea animalelor sau la muncile agricole, ar trebui să fie considerați activi economic. Și aici standardele internaționale se contrazic unele pe altele: copiii care muncesc în propria gospodărie sînt și activi, și inactivi economic.
Nu se intră cu bocancii în viața privată
Confuzia apare pentru că în mediul rural munca domestică a copiilor depășește cu mult limitele muncilor casnice, așa cum sînt înțelese prin standardele internaționale. Pentru că legislația muncii s-a dezvoltat pe fondul industrializării, majoritatea normelor care reglementează munca domestică au în vedere activitățile din locuințele urbane, unde se șterge praful sau se mătură, dar nu sînt cărate găleți de apă, nu se prășește și nu sînt tăiate lemne. Convenția OIM  nr. 138 stabilește că un copil explotat prin muncă fie nu are vîrsta legală pentru angajare, fie este implicat în munci periculoase, care, prin condițiile în care se desfășoară sau prin timpul pe care îl răpesc, îi dăunează sănătății, securității sau moralității ori îl împiedică să învețe. Prin Convenția OIM nr. 182 se interzice angajarea minorilor în activități care îi expun la riscuri fizice, psihologice sau sexuale. Un angajator, așadar, este obligat să nu lucreze cu minori pentru munci grele sau periculoase. Pe un părinte însă nu-l împiedică nimeni.
Singurul criteriu prin care OIM încearcă să departajeze între munca ușoară și munca copiilor în gospodăriile părinților se referă la timpul petrecut pentru îndeplinirea responsabilităților domestice. Între 12 și 14 ani, un copil n-ar trebui să aibă grijă de casă mai mult de 10 ore pe săptămînă. Între 15 și 16 ani, ar putea să petreacă pînă la 30 de ore săptămînal ajutîndu-și părinții, cu condiția să nu neglijeze școala din princina acestor activități. UNICEF recomandă maximum patru ore pe zi pentru treburi casnice unui copil de 5 „“ 14 ani. Exploatarea prin muncă ar începe atunci cînd copiii sînt activi economic mai mult de o oră pe săptămînă, dacă au între 5 „“ 11 ani , sau mai mult de două ore pe zi, dacă au între 12 „“ 14 ani.
De obicei nu există suficienți asistenți sociali care să monitorizeze efectiv cît lucrează copiii din sate. Copiii și părinții lor raportează cuminți, după cum îi îndeamnă conștiința și instinctele. Chiar dacă ar exista suficienți lucrători sociali, o asemenea monitorizare ar veni la pachet cu intruziunea în viața privată. Avînd în vedere confuzia care apare la sate între copiii activi și cei inactivi economic, nu te miră că toți prichindeii îți spun dintr-o suflare că nu-și ajută părinții mai mult de două ore pe zi.
Mentalități la răscruce
Lui A. îi place mai mult să taie via decît să aibă grijă de animale. Să meargă la cîmp cu căruța e munca lui preferată. „E mai ușor să încarci fînul sau lemnele, la pădure, decît să ai grijă de animale, în curte”, îți spune. E mîndru că a învățat să mîne caiii și rîde cînd își amintește de cîte ori a intrat cu căruța într-un gard. E prima dată cînd zîmbește. Îți povestește anevoie astfel de întîmplări și numai fiindcă l-ai întrebat dacă i se pare rușinos să muncești. Nu, nu i se pare. I-au spus părinții că munca nu-i rușine. De la școală nu lipsește prea des. Numai cînd vine vremea muncilor agricole sau „cînd vreau să mai cîștig un ban, prin sat. Sau dacă are mama nevoie de mine, că nu poate singură, și cu cel mic, și cu atîtea animale.” Â A. enumeră mîndru că are grijă de trei vaci, cinci cai, între 10 și 30 de iepuri, în funcție de cîți taie și cîți vinde, 10 „“ 11 găini, trei gîște, un porc „mai mare și cîțiva mai mici”.
De cele mai multe ori, viața copiilor care muncesc stă sub semnul sărăciei. De și mai multe ori,  e condiționată de lipsa locurilor de muncă decente pentru tineri și de mentalitățile împărtășite de oamenii din comunitățile în care trăiesc. Școala din Românești e un prilej de mirare în județ. Se află într-un sat în care nu există apă curentă, nici drumuri asfaltate, iar copiii promovează examenele naționale, deși dascălii lor spun că unii dintre ei ar avea nevoie de logoped. Directorul școlii îi cunoaște personal pe mai toți copiii și-i vizitează acasă, ținîndu-se de capul părinților să-i trimită la școală. „De cîte ori am mers să vorbesc cu părinții lui A., mi-au spus că ei fac tot ce pot, dar că nu-i pot obliga. Dacă ei nu vor, nu-i pot forța. Nu-i chiar așa. Decizia de-a merge la școală, măcar pînă la sfîrșitul clasei a opta, n-ar trebui să aparțină copilului”, își amintește Ioan Stegariu.
știe că familia lui A. nu-i săracă, judecînd după animalele care trăiesc în curte. „Dar nu vor să investească în educație. Am mai avut un caz, odată. Tatăl unei fetițe era absolut de acord să meargă fata la școală, atît timp cît nu scotea nici un ban din buzunar. M-am ținut de capul lui să o trimită la liceu, dar n-a vrut. Ar fi trebuit să plece din sat și nu voia să-și asume cheltuielile. Cred că are legătură cu nivelul de aspirații. Dacă nu vrei pentru copilul tău un viitor care să se petreacă în afara satului, atunci nu investești în educația lui”, explică directorul. Pe holurile școlii vezi panouri mari, cu versuri din Eminescu, afișe despre ecologie și protejarea naturii, alături de foi printate pe care e scris numele copiilor cu cele mai mari medii. Fiecare dintre ei a primit, în semn de recunoaștere, cîte un pix pe care e imprimat logo-ul școlii și oricine poate urmări pe blog ce se întîmplă în excursiile la care participă premianții. În felul acesta, copiii devin mai puțin rupți de lume și  nu se mai simt invizibili.
„Dacă nu-l duce capul, mai bine să muncească decît să fure
Cu părinții, în schimb, se lucrează cel mai greu. „Eu aș fi vrut să învețe”, îți spune mama lui A.. „De multe ori, m-am certat și cu bărbată-meu, să nu-l mai pună atîta la treabă pe A., să-l lase să-și facă temele. Dar dacă nu-i place școala, n-am cum să-l oblig. Casa asta mare au construit-o toți patru. Poate nu-l duce capul la școală, dar, uite, învață o meserie, învață să construiască, să sudeze, să taie lemne… Decît să dea în cap sau să fure, mai bine să muncească lîngă noi… Ar încăpea o căsuță acolo, în curte” și arată cu mîna spre iarba care se întinde în spatele casei. M., fiul cel mare, nu-și închipuie c-ar pleca vreodată din sat. Ad., fratele lui care ar trebui să fie în clasa a opta, vrea să plece în străinătate, „că așa e vîrsta. Ai nevoie de aventură cînd ești tînăr”.
A. poate să meargă la ore atît timp cît nu rămîne repetent. Directorul a vorbit cu ceilalți colegi de la școală, fiindcă repetenția nu pare să fie o soluție pentru copiii din sat. Dimpotrivă, e un pașaport pentru abandonul școlar. Era să-l piardă pe A. în clasa a doua, cînd a trebuit să repete anul. A fost dovada clară pentru părinți că băiatul pierde vremea la școală, fiindcă oricum nu învață. Fiind încă mic, atunci i-au mai dat o șansă. Lui A. i-a intrat însă bine în cap că a fi repetent e un lucru rău și de rușine. Dacă n-are timp să învețe, atunci mai bine se retrage cu totul și face bani, ca frații lui. „Noi avem cultura aceasta, în care nu acceptăm că există un timp personal de absorbție a informațiilor pentru fiecare copil în parte. Uneori, în funcție de contextul de viață, absorbția poate să fie mai lentă și fiecare copil are ritmul lui în care se dezvoltă”, explică Ioan Stegariu. A întins pe holul școlii o pancartă pe care scrie „școală deschisă”.
O școală, adică, în care accesul la resurse este cît se poate de ușor și unde membrii comunității se pot întîlni, ca să rezolve împreună problemele. Holul însuși este o sală mare și încăpătoare, iar nu un coridor.
Un viitor fără formă
Îl întrebi pe A. ce-ar vrea să fie cînd o să se facă mare. Îngheață și-ți spune că nu s-a gîndit niciodată la asta. Încearcă să se gîndească acum și trece din nou prin chinul de-a găsi cuvinte potrivite pentru ideile care îi vin. De fiecare dată cînd nu-și găsește vorbele, își frînge mîinile. Se străduiește, înghite în sec, respiră șuierător. Îi spui că nu-i un examen și nu există un răspuns corect. Orice îi trece prin minte e foarte bun. Deschide gura larg, dar cuvintele se încăpățînează să rămînă blocate, înainte de-a le fi pronunțat. „Nu pot să explic”, îți răspunde din nou.
„În general, copiii care muncesc mult fizic nu-și dezvoltă discursul, vocabularul și expresivitatea”, explică Â Dorin Nastas, conferențiar la Facultatea de Psihologie și Științe ale Educației de la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”, din Iași. „Sărăcia vocabularului conduce inevitabil la sărăcia interiorului. Gîndirea se formează în matricea limbajului și orice gînd se desprinde din cuvinte. Tinerii care muncesc foarte mult fizic de la vîrste fragede sînt, într-un fel, împuținați. Cum ar vrea să trăiască sau ce vor să se facă cînd vor fi mari e dincolo de imaginația lor, într-un cu totul alt univers. Întrebările astea le arată un măr pe care n-au cum să-l atingă și nu pot nici măcar să se tîrască spre el, fiindcă nișa lor existențială e foarte îngustă. Ca să faci astfel de exerciții de imaginație, ai nevoie de modele și de conflicte, prin care să contești modelul. Trebuie să stai la discuții.”
A. n-are vreun supererou preferat pentru simplu motiv că n-a auzit niciodată de vreunul. Nu-i place să citească. „De fapt, poate că mi-ar plăcea, dar nu înțeleg. E greu și cînd sînt obosit, e și mai greu. De asta prefer matematica, deși e greu și acolo”, îți spune. Fratele lui mai mic are patru ani. „Nu-i nevoie să-i citească mama povești, că adoarme și fără.” Și el, la fel ca toți frații lui, a adormit mereu fără să aibă nevoie de povești.
„Fără experiențele astea interioare, ajung să se maturizeze biologic, dar rămîn încremeniți din punct de vedere emoțional și îngheață într-o gîndire de copil. De asta apar, de multe ori, și comportamentele infracționale. Oamenii nu vor să fie «răi». Fură sau sînt violenți fiindcă nu se pot abține. Pur și simplu n-au învățat niciodată să-și controleze impulsurile, fiindcă n-au apucat să-și dezvolte interiorul. Dacă «îi înfiezi», ca să zic așa, și le vorbești și-i crești altfel, sigur că pot fi cu totul alți oameni, fiindcă nu inteligența e problema lor”, explică în continuare Dorin Nastas.
Lanțul care te priponește de casă
A. are și două surori. Ele au terminat liceul, au plecat din sat și una dintre ele s-a măritat. Vin rar pe acasă. „E un tipar cultural invers celui din India”, explică sociologul Adrian Netedu, conferențiar la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași. „Acolo, în anumite regiuni, dacă te naști fată, ești considerată inutilă și nu investește nimeni în tine. Pentru părinți, e un efort inutil. Te-ar crește ca tu să te măriți și să muncești pentru niște socri care nu merită prin nimic să se bucure de eforturile lor.”
În anul școlar 2013-2014 doar 84,2% din copiii din zona rurală erau cuprinși în învățământul primar și gimnazial comparativ cu 97,4% din zona urbană.
Analiza sistemului de învățământ preuniversitar din România din perspectiva unor indicatori statistici. Politici educaționale bazate pe date, București, 2015
Copiii care muncesc în mediul rural sînt cel mai adesea prinși într-un cerc vicios. Inegalitatea socială pornește de dinainte de școală, cu cele 30 de milioane de cuvinte neauzite. Odată ajunși în bancă, lucruri care unui copil dintr-o familie obișnuită îi sînt cît se poate de la îndemînă, lor le rămîn străine de înțelegere. Iau note mici și părinții cred că nu-i duce capul. Decît să fure, mai bine îi învață cu munca. Instituțiile încremenesc într-o legislație care nu știe dacă-s activi sau inactivi economic și, între timp, copiii muncesc tot mai mult și iau note tot mai mici. Părinții țipă la ei că-s în pericol de corigență și-i laudă pentru hărnicie. Lor le place la școală din ce în ce mai puțin, fiindcă acolo îi ceartă dascălii și-s bucuroși că pot fi de folos în familie. Părinții sînt mulțumiți că are cine să se îngrijească de animale și de frații mai mici. Le spun că nu toată lumea trebuie să fie doctor, ceea ce-ar fi absolut adevărat dacă tinerii ar fi avut vreodată ocazia să se gîndească și să aleagă, într-adevăr, ce vor să fie. Cui întreabă, îi răspund că nu muncesc mai mult de două ore pe zi.
Soluția dragului de școală
Majoritatea analizelor arată că în mediul rural există o legătură între rezultatele slabe ale copiilor și muncile domestice istovitoare pe care le fac. Totuși, nu e la îndemînă să faci diferența între „munci ușoare” și munca copiilor în funcție de cît de mult îi îndepărtează de educație. „Toată lumea știe că la țară copiii lipsesc mai mult de la școală ca să muncească”, explică Dorin Nastas. ” Am fost în multe inspecții și în perioada muncilor agricole copiii mai mari sînt la treabă și nu în bancă. Dar ce poți să faci? Să numeri absențele? Pentru asta trebuie să te întrebi cine pune aceste absențe și cum sînt raportate mai departe, în măsura în care școlile din mediul rural se află mereu în pericol să se desființeze.”
Nici Adrian Netedu nu crede c-ar putea fi luate măsuri coercitive, care să și funcționeze. „S-a pus, la un moment dat, problema să nu se mai dea alocație copiilor, dacă nu vin la școală. Dar asta înseamnă o lovitură pentru toată familia, cu care n-ai rezolvat nimic. E ca în cazul violenței domestice. Soțul primește amendă că și-a bătut soția, dar cine plătește amenda? O plătesc, evident, amîndoi. Și situația pe care ai vrut s-o îndrepți se agavează.”
Fiindcă e nesănătos să desprinzi un copil de familie, dar nesănătos e și în familie, salvarea se află, de obicei, în școala-după-școală, care întîrzie întoarcerea copilului acasă. „Abandonul școlar e vîrful de iceberg al unui mecanism de exploatare în altă formă”, crede Adrian Netedu. „S-au comasat sau desființat foarte multe instituții de învățămînt din mediul rural. S-au introdus autobuze care să ducă copiii la școală, dar autobuzele astea ba merg, ba nu merg, ba sînt folosite pentru cu totul altceva. La asta se adaugă lipsa cadrelor didactice care să locuiască în același sat în care e școala. Apoi, adăugăm munca copiilor care poate fi foarte grea pentru ei. Mai punem și mentalitatea de Evul Mediu pe care o au unii oameni, care speră să iasă din sărăcie prin alocația copiilor și ajung să aibă tot mai mulți copii și să fie tot mai săraci. Tragem linie și vedem cîți factori rup legăturile copilului cu școala și-l plasează pe o piață informală a economiei. Cei mai mulți sînt sacrificați. Cred că atractivitatea unității de învățămînt și, mai ales, școala-după-școală poate să mai estompeze din prăpastia asta.”
Acolo, copilul și-ar face prieteni, și-ar scrie temele împreună cu alții, fiindcă acasă, de cele mai multe ori, n-are cine să-l ajute. „De obicei copiem temele de la alți colegi”, îți spune A.. „Mama n-are cum să mă ajute că-i obosită și nici eu nu le fac întotdeauna, fiindcă adorm înainte. E greu, dar ce să-i faci?” Casa lui e la marginea satului, destul de departe de locuințele altor colegi. Majoritatea copiilor care merg la școală se întîmplă să trăiască aproape de centru și aproape de școală, acolo unde încă există asfalt. De fapt, A. e singur. N-a avut pînă acum o prietenă și nici nu crede că o să aibă. „Cînd să mă întîlnesc cu ea? N-am timp pentru așa ceva.” Nici frații lui mai mari n-au avut niciodată timp pentru așa ceva. „Nu. Chiar nu, niciodată”, îți zice și pică deodată pe gînduri. Și-a dat seama cum ar fi viața lui, dacă ar putea să trăiască exact așa cum și-ar dori: „Nu știu cum ar fi. Nu pot să explic, dar ar fi mai puțină muncă. N-ar fi așa greu, totul”, îți spune.
În 2012 rata de abandon școlar la nivelul României era de 17,8% iar în 2014 a atins 18,1%.