Mădălina, o fată model de 14 ani, pare a fi în afara „pericolelor” din industria modelling-ului datorită familiei, care se implică în menținerea echilibrul ei emoțional
La patru ani, Mădălina a pozat pentru prima dată, pentru o linie de vestimentație pentru copii. A fost o întîmplare. Nu se găsea nici un copil suficient de înalt pentru o rochie, iar ei îi venea ca turnată. N-a continuat. Abia la 13 ani și-a trimis CV-ul unei agenții de manechine din Iași. Voia și nu voia. Nu s-a prezentat la preselecție, dar au anunțat-o prin e-mail că a fost selectată, pe baza fotografiilor și a informațiilor din profil. „M-am dus la mama și am plîns de bucurie”, își amintește. A evoluat repede. După nici patru luni, a participat la prezentarea de modă de la Mamaia, apoi, după ce a cîștigat concursul de Miss din Iași, a participat la Miss România. Apoi la Bucharest Fashion Week și Bucharest Fashion Spring. Acum are 14 ani. „De obicei sînt foarte veselă”, spune ea. „Nu știu de ce mă atrag imaginile sumbre. și cînd desenez, de obicei îmi ies picturi triste. și cînd sînt pe scenă, prefer un machiaj întunecat, fumuriu, și mă atrag hainele negre, puternice.”
Poți uita repede că ai în fața ta un copil. E matură și pare să reprezinte taman inversul manechinului copil pe care încearcă să-l protejeze organizațiile occidentale.
Mădălina navighează însă în jungla pe care o descriu modelele profesioniste cu toate farurile aprinse. Anca, mama sa, e aproape de ea și-i creează un cult pentru autenticitate și libertate.
De industria modei, notează juristul Maran Botez, se leagă, cel mai adesea, probleme care țin de traficul de persoane, exploatarea emoțională și fizică a modelelor – adulte și minore, deopotrivă -, încălcarea dreptului la demnitate și la viață privată. „Am făcut un pas în spate cînd mi-am dat seama că mă acaparează cu totul și încep să gîndesc pe pilot automat”, îți povestește Andrei, fratele Mădălinei, care pînă să intre la facultate a lucrat ca model la aceeași agenție ca și Mădălina.
Dacă ar fi fost o relație de cuplu, s-ar fi numit „violență domestică”
„E foarte simplu să te facă să crezi că exiști datorită lor. Îți spun că ai potențial și că poți să ajungi departe. Chiar poți să ajungi, îmi imaginez, dar cînd primești mesajul ăsta de la ei, e cu dublu tăiș. Ceea ce încearcă să facă e să te convingă că le ești dator. Că ei te-au salvat, că ei te-au făcut om și viața ta are sens numai fiindcă te-au primit ei în echipă, altfel ai fi fost pierdut.” Andrei n-ar vrea ca sora lui să parcugă același traseu ca și el.
„Îți bagă în cap că sînt cei mai profesioniști dintre toți și că celelalte agenții sînt periculoase. Au relații și-și dau premii între ei, ca să-și construiască un portofoliu credibil. Dar rareori ieși din cercul lor. Nu-mi amintesc să fi avut cineva o ofertă individuală, să i se fi propus de vreun mare designer să prezinte pentru el. Întîlnești, într-adevăr, designeri de talie internațională, dar nu te ajută la nimic. Nu primești nici o ofertă. Rămîi mereu captiv în agenție și cariera ta depinde întotdeauna de ei. Așa că ajungi oricum să te simți dependent, după ce te-au făcut deja să te simți obligat că te-au salvat.”
Odată ce-a fost închis cercul de cretă, începe o cursă a izolării.
„Ca model, ți se cere să ai o față, nu o opinie. Modelele care vor să-și exprime opinia își pun în pericol oportunitățile de muncă”, declara pentru Mashable, Yomi Abiola, model și fondator pentru Stand Up for Fashion.
Același lucru l-a resimțit repede și Andrei. „Am observat că există un tipar. Cu cît ești mai supus, cu atît ajungi la mai multe prezentări de modă. Cred că de asta și caută un anumit profil „“ să ai în spate o poveste tristă de viață, ca să-i poți privi ca pe niște salvatori și să faci tot ce spun ei. Cu cît ai mai multe opinii diferite de ale lor, cu atît te marginalizează mai mult. Ajunsesem să fiu alături de ei aproape mereu. Nu mă mai întîlneam cu prietenii și rar, cînd îi vedeam, le vorbeam numai în cuvintele lor. Îmi atrăgeau atenția că nu e bine ce mi se întîmplă, dar bineînțeles că nu-i ascultam. Ajunsesem să nu mă mai pot concentra la nimic. Eram mereu stresat, fiindcă oricînd mă sunau, trebuia să-mi fac timp pentru ei. Nu mă obligau, dar nu poți să nu simți că dacă nu te supui, vei fi dat deoparte. Așa că neglijam temele, deși îmi doream să învăț, fiindcă nu mai avem nici un moment în care să pot să mă așez, să fac altceva, pe îndelete. Tot ce nu avea legătură cu modellingul se petrecea printre picături”, își amintește Andrei.
„Cred că momentul în care am hotărît să mă opresc a fost cînd m-am uitat la ei, de la distanță. La modelele deja consacrate din agenție. și-am văzut că sînt singure. N-au relații personale decît între ele. Toată viața lor se petrece în agenție. Să fii absolut singur la 30 de ani, să nu ai un partener de viață… Asta spune ceva. Cînd ți se zice și ție să nu faci prostia să te apropii de cineva, fiindcă îți ruinezi cariera, lucrurile încep să se lege. Îți dai seama că te rup de exterior. Că numai dacă îți sacrifici viața personală și stai legat de ei poți să reușești.”
În viața de cuplu, dacă partenerul încearcă să te îndepărteze de prieteni și de familie, e considerat abuz emoțional și e încadrat la violență domestică.
Mădălina a simțit același lucru, cu un an în urmă. „La început m-am dedicat cu totul. Parcă numai agenția conta. M-am implicat foarte mult. Mergeam, voluntară, să ajut la organizarea evenimentelor și conta foarte mult pentru mine să fiu acolo. și acum contează, dar nu mai am aceeași fascinație ca la început.” Mădălina s-a îndrăgostit. „Nu știu de ce, dar toți cei vechi din agenție sînt singuri. Nu știu cum să spun. Nu au o mentalitate «comunistă» – asta ar suna urît. Dar sînt împotriva relațiilor personale. Noi vorbim între noi, dar evităm să le spunem dacă ieșim în oraș cu cineva.”
Anca, mama ei o încurajează să facă întotdeauna exact ceea ce simte. „știu din proprie experiență ce înseamnă să faci ce vor alții și să te ascunzi cînd faci ce vrei tu. Nu vreau să treacă prin asta, fiindcă știu că s-ar întoarce împotriva ei”, îți spune. Nu te miră cînd Mădălina îți spune că n-o să renunțe la ea însăși pentru nici o carieră din lume. „Eu sînt cine sînt, indiferent unde mă aflu sau ce fac. Vreau să fiu acceptată așa cum sînt, indiferent cum gîndesc. Mi se pare nedrept să fiu izolată fiindcă am alte păreri decît alții și n-o să fiu cum vor alții să fiu.” Â Tatăl ei a trecut, la rîndul lui, prin suficiente experiențe de viață ca să simtă că fascinația poate să te închidă într-un cerc vicios. „Am vorbit de la bun început cu ei și le-am zis foarte clar că am o singură fiică. Nu-mi place cultul ăsta pe care încearcă să-l creeze în jurul lor. Că-s cei mai buni din lume, că au inventat ei moda… Lucrurile astea nu țin între oamenii serioși.”
De la perfecțiune, la depresie și anorexie
Jennifer Sky, un model care a renunțat la modă pentru actorie, și la actorie pentru literatură, a început acum doi ani o campanie de conștientizare despre riscurile emoționale la care se expun manechinele copii. „Am vrut să văd locuri noi, să încerc experiențe noi și puternice. Dar am învățat repede că în lumea asta drepturile tinerelor femei valorează mai puțin decît hainele pe care le poartă. (…) Am învățat că trupul meu nu e al meu”, scrie în New York Times și povestește pentru Observer cît de fragile și toxice pot deveni relațiile romantice în viața unei adolescente care simte că viața ei nu-i mai aparține. „Am fost un model adolescent. (…) Ceea ce mi-a rămas din experiența aceasta a fost ceva ce mi-a luat 20 de ani ca să înțeleg: simptomele pe care le-am avut după adolescența mea de model „“ hiperconștiința de sine, gesturile de panică, disocierea pe care o trăiam cînd simțeam că eu am dispărut în spatele măștii de model „“ toate astea însemnau, de fapt, tulburare de stres post-traumatic”, notează Jennifer în The Cut.
Depresia, tulburările alimentare și sexuale apar adesea în viața manechinelor. E o consecință a hiper-focalizării asupra corpului. Cînd îl privești din afară, îl vezi ca pe un obiect care trebuie să fie atrăgător și să corespundă unor standarde de frumusețe. Cu cît îl privești mai mult din afară, cu atît ești mai puțin conștient la ce se întîmplă înăuntru, la senzații și la emoții. Cînd ești îndăgostit, de pildă, inima începe să bată mai repede, obrajii se îmbujorează, fluturii roiesc prin stomac și simți iubire sau exaltare. Cu cît înveți să-ți controlezi corpul mai mult, privindu-l din afară, cu atît pierzi capacitatea de-a mai recunoaște senzațiile de felul acesta, așa că emoțiile devin din ce în ce mai fade și viața pare tot mai lipsită de gust.
În primă etapă, îți vine tot mai greu să fii fericit. La capătul drumului, apare incapacitatea de-a mai recunoaște emoțiile și sentimentele, depresia și tulburările alimentare. 90 % dintre persoanele care suferă de anorexie și bulimie sînt, de altfel, femei. E motivul pentru care, în 2012, după ce un model a suferit un atac de cord din pricina anorexiei, Vogue și-a luat angajamentul să lucreze numai cu modele de peste 16 ani, care promovează o imagine corporală sănătoasă.
Să arăți bine poate să nu-ți fie de mare folos
„Cînd mă uit în fotografiile de dinainte să fi început modellingul”, îți spune Mădălina, „aproape că nu mă recunosc. Arătam groaznic. Nu știam să mă îmbrac. Eram o explozie de culoare și nu știam nici să stau. Aveam mereu umerii aduși în față. Nu știam nici să merg cum trebuie. Mai ales, nu mă îngrijeam. Părul îmi stătea ca o mătură fiindcă nu-l tratam cu uleiuri naturale. Făceam un duș și săream direct în pat, fără să mă dau cu cremă. Acum am grijă să mă hidratez, să mă dau cu cremă anti-celulită și, în general, îmi place mai mult de mine.” și Andrei a trecut prin aceeași transformare. Înainte să intre în agenție, îți spune, „uram felul în care arătam. Nici acum nu-mi place de mine foarte mult, dar mă simt mai bine.” Amîndoi pot să-ți vorbească despre exerciții fizice, despre cum să-ți îndrepți spatele și cum să mergi elegant.
Dacă-l întrebi pe Andrei de ce e important pentru el să arate bine, pică pe gînduri. „Nu știu. Poate fiindcă oamenii frumoși sînt mai ușor acceptați și pătrund mai repede în cercuri sociale diverse.” Amîndoi au redus distanța dintre imaginea lor și aceea a tinerilor din fotografiile din reviste, care stabilesc standardele de frumusețe. „Există o iluzie de asociere, prin care credem că frumusețea înseamnă și reușită socială, fiindcă anumiți oameni frumoși sînt și foarte populari. Statisticile arată că e o falsă asociere și, de fapt, nu există nici o corelație între succesul social și imagine”, explică Dorin Nastas, conferențiar la Facultatea de Psihologie și științe ale Educației a Unversității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași.
De multe ori, lucrurile stau taman pe dos. Cînd ești atent la imaginea unei persoane, ai tendința s-o percepi ca pe un obiect. În mod tradițional, cînd te gîndești la ce înseamnă să Â fii uman, îți vin în minte idei despre căldura afectivă, despre moralitate și competență profesională. Într-un experiment, cînd oamenii au fost făcuți atenți la imaginea celor cu care au interacționat, i-au considerat pe aceia a fi mai puțin calzi, morali și competenți decît atunci cînd nu acordaseră prea multă atenție felului în care arată.
Mădălina se ferește să privească oamenii ca pe obiecte frumoase. „70%, pentru mine, contează caracterul omului”, îți spune. Mama sa are grijă, la rîndul său, ca fiica ei să nu se identifice întru totul cu imaginea drăguță care primește complimente și strălucește sub blitz-urile aparatelor de fotografiat. „Podiumul nu durează. Cînd ești acolo, sub reflectoare, și toată lumea te admiră, stai pe tocuri de 20 de centimetri. În momentul în care te-ai dat jos de pe tocuri, s-a terminat cu personalitatea aceea. Atunci redevii tu însăți. Ceea ce n-aș vrea e să i se urce la cap”, explică Anca. În tinerețe a făcut atletism și a vrut, la un moment dat, să fie model. Dar n-a avut curajul atunci. Ea se simte stingherită cînd ajunge în centrul atenției.
„Mădălina, în schimb, pare făcută pentru asta.” Â Pe scenă se simte liberă. „E singurul loc în care lumea dispare și pot să fiu eu însămi. Nu te uiți spre public, fiindcă atunci îți pierzi concentrarea și faci greșeli. Așa că ești liberă. Nu mai există nimeni și poți fi tu însăți.” Mădălina tace pentru cîteva secunde. Ea vrea să fie ea însăși oricînd, nu doar pe scenă. „și între prieteni sînt tot eu, dar, cînd vorbești cu oamenii, cînd ești alături de ei, trebuie să te adaptezi. Pe scenă, nu.” Colegii au felicitat-o că „nu i s-a urcat la cap.” „Mama mi-a spus întotdeauna că dacă în viața reală voi fi cum sînt pe scenă, nu va vrea nimeni să fie în preajma mea. Am colege de școală care s-au schimbat de cînd au intrat în modelling. Mie mi s-a spus că am rămas la fel.”
De cînd a cîștigat concursul de miss, în Iași, și a început modelling-ul, Mădălina a devenit din ce în ce mai populară. „Mi-am dat seama atunci cît de puțin contez ca persoană pentru cei din jur. A trebuit să cîștig un concurs de miss ca să mă vadă colegii mei. M-am trezit cu foarte multe complimente, eu, care nu eram obișnuită cu așa ceva”, îți povestește. Se atașează repede de oameni, așa că acum simte nevoia să fie atentă și sceptică. „Nu vreau să fiu ca toate celelalte. Nu le înțeleg pe fetele din generația asta.”  Mădălina se referă, firește, la fetele din generația ei. „Dacă te comporți ca ele, vei fi  catalogată la fel ca toate celelalte și oamenii te vor trata în același fel.” Ar vrea să înțelegi fără să-ți spună mai multe. „Ca pe o ușuratică!”
Părinții ei au grijă să nu supradimensioneze farmecul imaginii sale. „Cînd era mai mică”, își amintește Anca, „m-a întrebat cum am ajuns să fiu împreună cu tatăl ei. I-am povestit despre prietenii de dinainte. «și de ce n-ai rămas cu nici unul dintre ei?», m-a întrebat. Erau persoane care aveau un anumit statut financiar. I-am spus că «erau banii lor, nu ai mei. Pînă la urmă, ce e un Mercedes? E o bucată de tablă și-atît». După o prezentare de modă, m-a sunat să-mi spună că i-a făcut cu ochiul Irinel Columbeanu. «și? Cum te simți?», am întrebat-o. «Ei, mama, acum n-o să leșin în fața unei bucăți de tablă», mi-a zis.”
Zăcămintele de protecție
Andrei își amintește și el cît de ușor e să simți brusc valul de bucurie că încetezi să mai fii invizibil și primești atenția unor persoane celebre. știe că e ușor să te pierzi cu firea și devii supus în fața lor. „Îmi amintesc cum modelele țineau în palmă, de exemplu, la conferințe, scrumiera liderului. Se vedea foarte clar că sînt supuse. Nu știu să explic, dar ajungi să faci ce vor oamenii pe care-i consideri importanți”, îți explică. Mădălina nu e pudică și a defilat pe scenă în costumații cu mult mai expresive decît a făcut-o Sofia Mechenter. „E o fată frumoasă, oricum”, îți spune Anca. „Așa că situații în care să i se ofere tot felul de lucruri în schimbul unor favoruri vor tot apărea în viața ei. Trebuie să învețe cum să le facă față. Odată m-a întrebat cum a putut o colegă a ei să facă rost de o geantă cu mult mai scumpă decît și-ar fi permis. «Hai să ne gîndim», i-am spus. «Ce a făcut înainte de asta? Ce s-a schimbat în viața ei?» «A început să iasă cu… A! Am înțeles», a zis și-a plecat.”
Pentru că modellingul poate fi un teren minat pentru adolescenți, bunele practici din toată lumea recomandă designerilor să nu lucreze cu modele sub 16 ani și să le asigure cursuri de alimentație sănătoasă.
În Franța, în urmă cu doi ani, au fost interzise concursurile de miss și mister pentru copiii sub 16 ani, într-o inițiativă de-a diminua „hipersexualizarea copiilor„, și anul acesta a trecut de senat o lege care ar trebui să combată ideea că frumusețea înseamnă anorexie. În România, prin Hotărîrea de Guvern nr. 75/ 2015 s-au stabilit condiții clare de muncă pentru modelele copii. Atîta doar că pentru majoritatea adolescenților legea nu oferă nici o protecție. Cele mai multe agenții nu încheie contracte de muncă, așa că nu sînt obligate să respecte reglementările. Funcționează de multe ori ca organizații care oferă servicii de training în modelling și tinerii sînt cei care plătesc agențiile, iar nu viceversa.
„Noi nu lucrăm din principiu cu modele foarte tinere, fiindcă la vîrste fragede nu știu încă ce vor face în viitor. E posibil să întîmpine probleme, de exemplu, dacă vor dori să se angajeze și imaginea lor e asociată cu o linie de lenjerie intimă. În mod normal, orice agenție de modelling ar trebui să aibă un aviz de la Comisia pentru Atestare și Avizare în Domeniul Impresariatului Artistic, de pe lîngă Ministerul Culturii. Oricine poate verifica în Registrul Artelor Spectacolului dacă o agenție are acest aviz. A existat, la începutul anilor „™90, o asociație nonguvernamentală care își propunea să reprezinte drepturile oamenilor din industria modei, dar n-am mai auzit nimic de ei de foarte mulți ani”, explică Alina Cosoi, manager la Academia Show.
De fapt, activitatea de modelling nu este încă foarte clar reglementată în România. Dacă e considerată activitate artistică, atunci e necesar avizul din partea Ministerului Culturii. Dar, la fel de bine, se poate spune că manechinele nu sînt artiste. Atunci, impresarul nu-i impresar, ci simplu agent de muncă. Așa că tinerii care defilează pe scene rămîn, de cele mai multe ori, să fie protejați de familii și de educația de-acasă, iar nu de cadrul legislativ sau de normele din industria modei, pe care, de altfel, nu le stabilește nimeni.
Depresiva industrie a frumuseții
Nici două luni n-au trecut de cînd presa internațională, alături de organizațiile nonprofit s-au scandalizat că Dior a ales să încalce bunele practici în lumea modei. Cînd Sofia Mechenter, imaginea colecției Dior de toamnă/ iarnă 2015, a pășit pe podium într-o rochie vaporoasă și translucidă, ziariștii s-au grăbit să-i afle povestea de cenușăreasă. Sofia a părăsit apartamentul supraaglomerat al familiei sale ca să ajungă sub reflectoare și să mănînce „fulgi de porumb mai des de două ori pe lună”. „Nici măcar nu este o poveste. Este un clișeu„, spunea Zara Ziff, fost model pentru Chanel, care a fondat Model Alliance. Este o organizație neguvernamentală, care luptă pentru „comportamente echitabile față de modele, din partea agențiilor și a clienților”. Apoi toată lumea a aflat că Sofia are numai 14 ani și povestea s-a schimbat. A erupt vechea dezbatere despre exploatarea copiilor în industria modei.
În februarie, anul acesta, în România a fost aprobată o lege care reglementează munca copiilor în industriile artistice, inclusiv activitățile lor, ca modele. Legea românească seamănă cu cea adoptată în New York. Numai că în New York proiectul de lege a fost construit sub presiunea echipei de la Model Alliance, pe fondul unei dezbateri care a început în Occident cu mai bine de 10 ani în urmă. Cînd modelele profesioniste au început să povestească despre simptomele de stres post-traumatic cu care au rămas după ce și-au petrecut copilăria pe podiumuri, haloul scenariilor glamour din jurul modelelor copii a început să se destrame. În România, o asemenea dezbatere nici n-a început. E drept că nici nu există vreun organism care să stabilească un standard al bunelor practici în modă, așa cum există în SUA, Marea Britanie, în Èšările Nordice, Spania sau Italia.
Un om ca un obiect de lux
Pericolul care le paște pe adolescentele modele e să intre în rolul obiectului decorativ. Cînd știi că cei din jur te vor evalua în funcție de imaginea ta, ai tendința, spun psihologii, să te comporți ca un obiect. Fiindcă obiectele n-au o personalitate bogată, vei evita inconștient să împărtășești cine ești. În schimb, vei prefera să zîmbești frumos și să-ți asumi rolul de neînsuflețit. De aici pornesc o mulțime de clișee precum „frumoasă și proastă” sau „înalt ca gardu”™ și prost ca gardu”™”. Tot de aici, pornește și o îngrijorare care străpezește industria modei, despre care activiștii pentru drepturile manechinelor spun că ar întreține o cultură a violului sau pedofilă.
Cînd pe copertele revistelor a apărut fotografia Sofiei Mechetner, adolescenta de 14 ani și noua imagine Dior, Nikita Redkar scria fără entuziasm în Fusion că „cel mai adesea, modelele tinere sînt forțate să renunțe la școală și să intre într-un mediu toxic, unde intră în competiție cu multe modele mai în vîrstă, care și-au stabilit deja poziția. Aici, modelele tinere sînt tratate ca niște adulte și sînt judecate aspru pentru imaginea lor „“ la o vîrstă cînd încrederea în sine este foarte fragilă- și primesc insuficiente aprecieri.” Se creează, în felul acesta, un mediu în care e ușor să te trezești că faci lucruri pe care n-ai fi vrut să le faci. „E o normalitate pentru fete să fie puse în situații specifice adulților și pe care nu au maturitatea să le navigheze. Hărțuirea sexuală și abuzul sînt probleme care apar în multe industrii și modellingul nu face excepție”, declară Sara Ziff pentru The Guardian.