Monica Bolocan aproape că se blochează cînd aude subiectul: fete minore care se luptă în cușcă! „În România se întîmplă asta?”, întreabă ca și cum ar fi vorba despre noțiuni SF. Se numără printre profesioniștii de elită ai țării în domeniul psihologiei pediatrice, iar o asemenea grozăvie nu i-a fost dat încă să întîlnească.

În biroul ei, situat undeva în apropiere de Piața Unirii, se înfundă în scaunul cu spătar înalt și încearcă să intuiască ce e în sufletul și în mintea unor fete sub 18 ani, ajunse piese într-un puzzle periculos. „Mi-e greu să cred că fetele conștientizează modelul de stress și de traumă cu care se confruntă. Probabil că sînt acum entuziaste și se bucură de beneficiile de moment, aplauzele publicului și, presupun, compensații financiare, fără să realizeze contextul de viață dezastruos pe termen lung”, spune medicul.
Bolocan remarcă faptul că „e atipic pentru niște minore să participe în astfel de gale, fiindcă dimensiunea agresivității nu e naturală în cazul fetelor. În plus, vorbim despre vîrsta vulnerabilă a adolescenței, cînd se petrec schimbări importante în maturizarea creierului și cînd persoanele în cauză acționează după impuls. Raționamentul e ulterior emoției”.
„Sub conceptul de activitate sportivă nu putem include orice!!”
Cît de culpabili sînt părinții care-și dau acceptul pentru ca fiicele lor să ia parte la astfel de activități dure? Bolocan: „Conform legii, tatăl și mama au obligația de a le oferi copiilor cele mai adecvate condiții de dezvoltare. Din această perspectivă, permisiunea acordată fetelor să lupte în cușcă aduce a neglijență. Iar dacă există și beneficii materiale, putem discuta despre exploatare”.Â
Încearcă să explice de ce nu e posibil un semn de egalitate între minore înscrise în gale MMA și fete de 14-17 ani care merg la Olimpiade la sporturi foarte solicitante: „Un concurs de gimnastică sau natație, de exemplu, se încadrează în anumite norme sociale, dar unde s-ar alinia luptele în cușcă? Sub conceptul de activitate sportivă nu putem să includem orice, doar fiindcă se face mișcare fizică și e organizată o competiție! Trebuie să existe un anumit cadru etic și moral. Cușca e un element pervers, care oferă o conotație inacceptabilă din punct de vedere social”.
Dacă le-ar avea în față pe cele două fete în relația medic-pacient, ar fi interesată să înțeleagă motivația luptătoarelor: „Aș vrea să aflu cît de vulnerabil e profilul copilului. Să-mi dau seama dacă e la mijloc un motiv extrinsec, de tipul banilor sau aplauzelor, sau unul intrinsec, de genul <vreau să fiu cea mai puternică>. Poate există resorturi legate de vreo traumă din copilărie, de potențiale agresiuni suferite, din care se naște dorința de a face același lucru”.
Terapia psihologică în astfel de situații urmărește în primul rînd ca persoanele afectate „să conștientizeze situația în care se găsesc, să înțeleagă direcția către care ar trebui să se îndrepte, astfel încît să funcționeze emoțional la nivel normal. Trebuie să li se ofere însă și alternative, un sprijin social, fiindcă singure nu vor găsi resursele de schimbare. Au nevoie de un cadru adecvat. Dacă trăiesc, de exemplu, într-o familie dizarmonică sau cu probleme existențiale majore, intervenția la nivel psihologic se șterge la întoarcerea în mediul viciat, în care adolescentul e practic un outsider. În astfel de cazuri, nu numai copilul trebuie adus pe calea cea dreaptă”.
„Modellingul la vîrste fragede conduce la dizolvarea personalității și risc major de tulburări depresive”
Monica Bolocan trece apoi la subiectul legat de minorele implicate în industria modellingului. Admite că a avut paciente din domeniu, iar experiențele medicale au fost de multe ori teribile. Fixează însă întîi un tablou general: „În modă, fetele sînt obligate să afișeze un mod fals de a fi. Un alt eu decît cel firesc. Să poarte permanent o mască. Trebuie să mimeze interesul, să-și creeze abilități de networking, să știe cui și cum să zîmbească, pe cine să evite. Aceste eforturi consumă și te împing către compromisuri și renunțarea la valorile personale. Dacă începi o astfel de activitate la vîrste fragede, cînd se formează personalitatea, efectele pe termen lung pot fi devastatoare. Ideal e să pornești o astfel de carieră după 18 ani”.Â
Există o linie invizibilă care le unește pe aceste fete: „Toate cele cu care am lucrat din zona modellingului s-au săturat de viața mincinoasă. <Nu mai știm cine sîntem>, mi-au spus. Ajung la o destructurare a personalității. E vorba în multe situații și de un bagaj genetic predispus către tulburări. Alt element e presiunea de a arăta bine, de a fi în top, de a-ți crea relații, adică sindromul de care suferă și vedetele. Dovadă că majoritatea au probleme emoționale, nu duc o viață de familie fericită, iar sfîrșitul e de obicei foarte trist”.
Nu se ferește să descrie un caz mișcător care i-a trecut prin salonul de consiliere: „E vorba de o fată cunoscută din modelling. A lucrat mult în Italia și în Franța. Avea o situație familială atipică. Viața în această industrie o adusese însă într-o stare extrem de critică emoțional, cu tentative de suicid, tulburări anxio-depresive avansate. Manifesta un dezechilibru major, motiv pentru care am îndreptat-o către psihiatrie”.
Cum ajung însă minorele în această lume plină de capcane? „Atracția strălucirii și opțiunea părinților. Dacă familia le-ar cultiva fetelor alte valori, făcînd din prezențele pe podium doar niște preocupări de week-end, probabil că s-ar reduce cazurile-limită. Deseori, părinții văd în această activitate o cale de a cîștiga rapid mulți bani, împingîndu-și copilul către visul unui succes facil și urgent în locul unei facultăți și a unui loc de muncă tradițional”.
Monica Bolocan spune că diferențele între izbîndă și ratare în fashion țin în principal de susținerea mediului: „Dacă familia și apropiații te încurajează constant și te susțin puternic în momentele mai delicate, atunci șansele de a ajunge în top cresc. La polul opus, stau cele care pur și simplu supraviețuiesc în industrie, lăsate să se descurce singure într-o junglă. Iar cea mai mare expunere este la droguri. Se știe că în lumea artistică există un mare procent de consumatori pe considerentul că, în acest fel, capătă încredere suplimentară în sine, devin aparent mai rezistenți în căutarea strălucirii. De aici încolo, căile sînt deschise către orice alte pericole”.
„Experiențele traumatizante produc modificări definitive ale creierului”
Medicul Bolocan punctează că, între diferitele modalități de exploatare a minorului, cerșetoria e cea mai răspîndită. și relevă existența unor studii de specialitate care arată că „istoricul de neglijare față de acești copii, coroborat cu abuzul fizic și emoțional produc modificări definitive ale creierului, a cărui structură biochimică se schimbă iremediabil.
Indiferent dacă sînt redați societății la un moment dat, ei reacționează altfel la evenimente normale de viață, tocmai pentru că rămîn cu niște cicatrici. Se produce o așa-zisă tulburare reactivă de atașament, care se concretizează printr-un mod aparte de a procesa informația și emoția în urma trăirii în trecut a unor experiențe traumatizante de tip supraviețuire”.
„E un abuz în sine ca o minoră agresată de un bărbat să dea declarații la Poliție tot în fața unui bărbat cu o atitudine critică”

Psiholog al organizației „Salvați Copiii”, la Centrul de Consiliere pentru Părinți București, Andreea Biji lucrează în special pe situațiile de exploatare sexuală a minorilor. Ea admite că, la nivel de cifre oficiale, e un fenomen subraportat, dar apreciază că e firesc să se întîmple așa atîta vreme cît „nu toată lumea dorește să se știe despre ce s-a întîmplat, copiii sînt amenințați ca să nu anunțe și nici n-au cunoștințe despre mecanismele de întrajutorare”.
Unul dintre cazurile sale tulburătoare descrie realitatea dură: „E vorba despre o fetiță abuzată sexual de concubinul mamei, care obișnuia să le și bată pe amîndouă. Sub presiunea amenințărilor, copila a ascuns multă vreme coșmarul, dar la un moment dat a răbufnit și a raportat la Poliție. Aici încep însă problemele de abordare. Fata a fost luată la întrebări de ce nu a anunțat mai devreme, fiind certată pentru modul în care a procedat! E un gen de comportament care produce dificultăți în sistem prin afișarea unor atitudini superioare și critice din partea polițiștilor. Îi tratează pe copii ca pe niște infractori!”.
Plus că există o eroare de implicare: „De obicei, interviurile din Poliție sînt conduse de bărbați. Asta e o mare problemă! Dacă o fată a fost agresată de un tip, a depune apoi o declarație tot în fața unui bărbat cu o astfel de atitudine e un alt abuz în sine! Adevărul e că există o lipsă acută de personal pregătit pentru lucrul cu copiii”.
Efectele sînt triste: „Am lucrat în terapie cu fetița respectivă, dar pentru că mecanismul legal funcționează slab, i-a scăzut încrederea în tot acest proces complex de recuperare. Și-ar fi dorit ca vinovatul să plătească, dar sistemul mergea mai departe de așa natură încît eu aveam întîlniri cu fata, apoi revenea acasă unde continua să fie amenințată și agresată. E greu să obții rezultate dacă nu există intervenții articulate pe toate segmentele”.
O altă situație, provenită din zona de exploatare prin muncă, vine să completeze subiectul: „Am întîlnit un copil a cărui mamă murise, iar tatăl era plecat în strănătate. Avea 12 ani și trei frați mai mici. A trebuit să-și asume rolul de părinte în familie și lucra la o fermă timp de 13 ore pe zi ca să primească 20-30 de lei pentru hrana celor mici, să-i poată ține acasă!
Pînă și un adult reacționează greu la o asemenea povară! Acel copil n-are cum să realizeze că el, practic, se află într-o situație de exploatare. De unde să știe? Contează doar să obțină o bucată de pîine și o masă caldă!”.
„Dacă au semnat, părinții sînt de acord cu exploatarea copilului”
Andreea Biji vorbește și despre cazul minorelor care luptă în cușcă în gale MMA: „Se produce o traumă foarte mare. Nu știu cum sînt motivate să participe la astfel de evenimente, dar cred că agresivitatea reprezintă un mod de viață în cazul lor. În fiecare dintre noi există un instinct de acest gen, dar probabil că lor li se hrănește impulsul pentru aceste lupte. Aici nu discutăm pur și simplu despre acordul părinților, ci despre faptul că semnătura lor echivalează cu acordul pentru exploatarea copilului”.
„Trebuie să ajuți nu doar copilul, ci și familiile de proveniență cu probleme”
Psihologul de la „Salvați Copiii!” explică faptul că procesul de recuperare și modul de intervenție asupra minorilor căzuți victime ale exploatării de orice gen depinde de foarte mulți factori: „Contează, desigur, resursele individuale ale copilului de a absorbi și de a recepta toate mecanismele de ajutor, dar important e și sistemul de suport al familiei. Cu cît acesta e mai redus, cu atît munca în terapie e mai dificilă. Depinde și de cît a durat exploatarea, de vîrsta la care a început, forma de exercitare. Regula e însă că totul se dărîmă dacă, în procesul de reinserție socială, copilul se întoarce într-un mediu viciat. De aceea, acolo unde problemele sînt extinse, pe lîngă ședințele de terapie cu minorul, trebuie găsite modalități de a ajuta familiile. Aici intervin serviciile sociale, posibilitatea de a înscrie copilul la o școală”.