În cei 5 ani de când a fost implementat programul „Protecție și educație pentru copiii cu părinții plecați la muncă în străinătate”, aproape 5.000 de elevi au beneficiat de ajutor din partea fundației „Salvați Copiii” pentru a trece peste șocul despărțirii de cei dragi
E liniște. Împrăștiați la măsuțe, vreo 30 de copii își fac temele sau construiesc îngerași din ambalaje de tarte. Pereții sunt tapetați cu desene. Printre lecții, copiii pregătesc mici cadouri pentru părinții plecați. Pare o clasă obșnuită de after-school. De fapt, este un grup special de copii ai căror părinți, mama, tata ori amândoi, sunt plecați la muncă în străinătate.
Ei fac parte dintr-un program de ajutor al fundației „Salvați Copiii”, care a început în 2010, în acest moment existând 17 asemenea locații. După orele de școală, copiilor li se asigură o masă caldă, își fac temele supravegheați de o învățătoare, au parte de consiliere psihologică, participă la activități recreative. Chiar și în weekend se întâlnesc, merg la film, petrec cât mai mult timp posibil în comunitate. „Copiii sînt extrem de sensibili și, indiferent de vârstă, vulnerabili la plecările părinților. Unii se închid în ei, alții devin agresivi, încercăm să-i ajutăm să continue școala, să se integreze și, în marea majoritate a cazurilor, reușim”, spune una dintre învățătoare.
„Mai sunt 16 zile! Le număr mereu!”
Robert Paiu are doar 9 ani și „este unul dintre cei mai silitori copii din grup.
Extrem de inteligent, dar foarte sensibil, uneori are și el mici accese de supărare când este tachinat de alți copii pe tema tatălui său” e scurta caracterizare a puștiului pasionat de matematică. Robert e mândru că „sunt cel mai bun la matematică din clasă. Mama e mândră de mine, la fel și tata, care e plecat la muncă în Germania. Am vorbit cu tata, mi-a spus că vrea să-mi facă o surpriză. Cred că dorește să-mi cumpere cel mai performant laptop, să fac filmulețe, chiar și pe youtube, să mă poată vedea mai des. Sunt eu mic, dar mă pricep la chestii d-astea, nu e greu deloc. Mai e un pic până vine acasă, număr zilele și abia îl aștept!”.
Vorbește repede, parcă ar vrea să grăbească timpul care îl mai desparte de revederea cu părintele său. Are și el o surpriză: „O să-i fac mâncarea la care mă pricep cel mai bine, pește cu legume. E singura pe care știu s-o fac, dar îmi iese foarte bine și toți din casă o mănâncă cu poftă”. Descrie cu lux de amănunte cum pregătește peștii, cum face legumele, cum dă drumul la aragaz. Se simt frustrarea și dorul de părintele său în fiecare cuvânt. Nu stă mult de vorbă, „acum mă scuzați, mă duc să fac lecțiile, vreau s-o fac mîndră pe mama de notele mele”.
„De când a plecat tata, care e șofer în Germania, mă simt altfel, diferit, nu mai e cum era înainte. E destul de greu fără el, era cel mai bun prieten al meu. Cu mama e altfel, e mai mereu tristă, nu prea vorbește cu mine și de aia sunt și eu trist. Plus că unii copii sunt răutăcioși, mă mai supără și ei”
Robert Paiu, elev clasa a III-a
„Cu tati făceam lecțiile!”
La o altă masă, o fetiță subțire, cu ochi mari și triști scrie îngrijit tema la aritmetică. și ea învață bine, dar suferă enorm pentru că e la prima experiență fără un părinte. Tatăl ei, electrician, nu mai găsea de lucru în țară și a fost nevoit să plece în urmă cu doar trei luni în Spania. Când vorbește despre el, Diana Lică pare sfârșită: „Mă înțeleg foarte bine cu mami, cu fratele meu de 16 ani, ei mă ajută, dar mi-e dor de tati!”. Oftează adînc. Nu vrea păpuși, nu vrea cadouri, nu vrea haine, „vreau doar să vină tata acasă. Cu el făceam lecțiile, avea răbdare, mama are multe pe cap, câteodată mă mai și repede. Cu tati era altfel, nu pleca de lângă mine până nu terminam”. De când i-a plecat tatăl, Diana învață chiar mai bine decât înainte: „știu că tati se bucură dacă iau doar note bune și de aceea învăț și pentru el. Nu știu, dar așa îmi închipui, că fiecare FB o să-l facă să se întoarcă mai repede”, spune Diana.
„știu că tati mă iubește și eu îl iubesc la fel de mult. Nu vreau să-mi aducă nimic, am tot ce-mi trebuie, el îmi lipsește cel mai mult. Vorbim des la telefon, îi trimit poze, dar e greu”
Diana Lică, elevă clasa a III-a
„Ne simțim cam singuri!”
Într-un alt colț al sălii de clasă, doi frați, Eugen și Alex, se joacă între două teme. Ei au o situație și mai grea. Ambii părinți sunt plecați la muncă, în Italia, iar cei doi puști de clasa a doua, respectiv a treia sunt crescuți de bunici. „Au plecat de un an și e tare greu fără ei. Stăm cu mamaie și cu tataie, ne facem lecțiile aici la «Salvați Copiii». Îi așteptăm să vină, ne simțim cam singuri fără ei”, povestesc cei doi puști. Aceeași tristețe. În plus nici acasă n-au o situație materială strălucită. Vorbesc doar în weekend cu părinții, la telefon. Numără și ei zilele până când familia va fi iar reunită. Ca desenele care tapetează cu speranțe de copii sala de clasă.